Poezia De-aș Muri Ori De-ai Muri de Mihai Eminescu

DE-AȘ MURI ORI DE-AI MURI


C-o bucurie tristă te țin acum în brațe
Privire în privire și sîn la sîn trăim,
Și gura ta-mi surîde, și ochii tăi mă-nvațî
Cînd ținem fericirea pe sîn cum s-o iubim.


Dar de-oi muri vreodată, copilă gînditoare,
Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi
Și-o să petrec în pace prin lumile de soare,
În care-oi dăinui ?




Nu, nu, copilă scumpă !...De-i auzi în noapte,
Cînd vei veghea în rugă la candela de-argint,
De-ai auzi cum tristă aripa unei șoapte
Te-atinge aiurind,



De-i auzi vreo arpă sfărmată, plîngătoare,
Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,
Să știi că prin a nopții de întuneri mare,
La tine, înger, vin !



Și să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sînt
Prin oalele uitate de veștejite flori,
Să mîngîi cu suflarea-mi a ta față pălindă,
Ochii tăi gănditori.


Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,
O, ce m-aș face-atuncea, mărite Dumnezeu ?
O să te plîng cu vîntul ce fluieră-n ruină
În rece zborul său ?


Înger venit din ceruri, oi plînge al tău nume,
L-oi sămăna-n flori palizi și-n stelele de foc,
Cînta-te-aș ca și rîul cel scuturat de spume
În nopți ce stau pe loc.



Și aș primbla durerea-mi pe mări necunoscute,
Prin stînci ce stau în aer, prin munți cu cap de fier,
Prin selbele bătrîne și prin pustii tăcute -
Prin nourii din cer.



Pîn' ce bătrîn și palid, cu cap pleșuv ca stînca,
Aș rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun'
Și aș culca în piatră inima mea adîncă,
Cu dorul ei nebun.