Poezia Ridică-te de Grigore Vieru

RIDICĂ-TE


( Închinare Marii Adunări Naționale
,,Basarabie, Trecută prin foc și sabie.”
DUMITRU MATCOVDCHI )


Pământule, tu cel de glorii,
Te caut prin străvechi istorii,
Că-n vremea noastră, de acuma,
Ce-a mai rămas din tine? Huma!
Doar huma cu de aur fire,
Ce, de atâta siluire,
Degrabă nici ea, o, Doamne,
N-o vom cunoaște-n veri și toamne.
Ridică-te din suferință
Și din cazonă umilință!




Ridică-te, Basarabie,
Trecută prin și sabie,
Bătută, ca vita, pe spate,
Cu biciul legii strâmbate,
Cu lanțul poruncitoarelor strigăte!
Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!



Tu, preschimbată într-o mină
De sfeclă și de nicotină
În care sunt înmormântate
Vieți de soră și de frate,
Tu, preschimbată într-o fermă
Se vâră pân' la cot și-nhață
Tot ce-am muncit de dimineață
Și din cazonă umilință!




Ridică-te, Basarabie,
Trecută prin foc și sabie,
Bătută, ca vita, pe apate
Cu biciul legii strâmbate,
Cu lanțul poruncitorelor strigăte!
Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!



Tu, preschimbată într-o gară
În care cine vrea coboară,
Prin care cine vrea se plimbă
Scuipând în datini și în limbă.
Schimbată crud de minți demente
În cruce de experimente:
Îți bat piroane-n mâini, picioare,
Te stingi și parcă nu te doare.
Ridică-te din suferință
Și din cazonă umilință!



Ridică-te, Basarabie,Trecută prin foc și sabie,
Bătută, ca vita, pe spate
Cu biciul legii strâmbate,
Cu lanțul poruncitoarelor strigăte!
Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!

Poezia Ridică-te de Grigore Vieru

RIDICĂ-TE


( Închinare Marii Adunări Naționale
,,Basarabie, Trecută prin foc și sabie.”
DUMITRU MATCOVDCHI )


Pământule, tu cel de glorii,
Te caut prin străvechi istorii,
Că-n vremea noastră, de acuma,
Ce-a mai rămas din tine? Huma!
Doar huma cu de aur fire,
Ce, de atâta siluire,
Degrabă nici ea, o, Doamne,
N-o vom cunoaște-n veri și toamne.
Ridică-te din suferință
Și din cazonă umilință!




Ridică-te, Basarabie,
Trecută prin și sabie,
Bătută, ca vita, pe spate,
Cu biciul legii strâmbate,
Cu lanțul poruncitoarelor strigăte!
Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!



Tu, preschimbată într-o mină
De sfeclă și de nicotină
În care sunt înmormântate
Vieți de soră și de frate,
Tu, preschimbată într-o fermă
Se vâră pân' la cot și-nhață
Tot ce-am muncit de dimineață
Și din cazonă umilință!




Ridică-te, Basarabie,
Trecută prin foc și sabie,
Bătută, ca vita, pe apate
Cu biciul legii strâmbate,
Cu lanțul poruncitorelor strigăte!
Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!



Tu, preschimbată într-o gară
În care cine vrea coboară,
Prin care cine vrea se plimbă
Scuipând în datini și în limbă.
Schimbată crud de minți demente
În cruce de experimente:
Îți bat piroane-n mâini, picioare,
Te stingi și parcă nu te doare.
Ridică-te din suferință
Și din cazonă umilință!



Ridică-te, Basarabie,Trecută prin foc și sabie,
Bătută, ca vita, pe spate
Cu biciul legii strâmbate,
Cu lanțul poruncitoarelor strigăte!
Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!

Poezia Tămâie și Licheni de Grigore Vieru

TĂMÂIE ȘI LICHENI


( Unor apărători ai stâlcitei limbi
române numită limba
,,moldovenească” )


A murit tămâia,
Duhoarea stă să crească.
Ne-a umplut ca râia
,,Limba moldov'nească”.



Mi-a pierit și somnul,
Pacea creștinească.
Mârâie spre Domnul
Limba moldov'nească.



O biată bătrână
N-are nici de pască.
Stă cu halca-n mână
Limba moldov'nească.



Își crește frumosul
Limba românească.
Îi arată dosul
Limba moldov'nească.



Gângavă, tot linge
Cizmamuscălească,
Spre Evropi se-mpinge
Limba moldov'nească.



Palidă mi-e fața
Sub un cer ce cască.
Îmi mănâncă viața
Îmi mănâncă moldov'nească




Voi muri, se pare,
Pentru-a mea lumină...
,,Mă va plânge oare
Limba cea română?!”

Poezia Tămâie și Licheni de Grigore Vieru

TĂMÂIE ȘI LICHENI


( Unor apărători ai stâlcitei limbi
române numită limba
,,moldovenească” )


A murit tămâia,
Duhoarea stă să crească.
Ne-a umplut ca râia
,,Limba moldov'nească”.



Mi-a pierit și somnul,
Pacea creștinească.
Mârâie spre Domnul
Limba moldov'nească.



O biată bătrână
N-are nici de pască.
Stă cu halca-n mână
Limba moldov'nească.



Își crește frumosul
Limba românească.
Îi arată dosul
Limba moldov'nească.



Gângavă, tot linge
Cizmamuscălească,
Spre Evropi se-mpinge
Limba moldov'nească.



Palidă mi-e fața
Sub un cer ce cască.
Îmi mănâncă viața
Îmi mănâncă moldov'nească




Voi muri, se pare,
Pentru-a mea lumină...
,,Mă va plânge oare
Limba cea română?!”

Poezia La O Margine de Grigore Vieru

LA O MARGINE



Când pe lume-am apărut
La o margine de Prut,
Lângă râul pătimit,
O străină m-a răpit
Și astfel mă legăna:
,,Nani, nani, nani-na,
Peste Prut trăiesc jandarmi,
Să crești mare, să îi sfarmi!
Peste Prut trăiesc potăi,
Iar nu frățiorii tăi!
De-or striga: române drag,
Pune mâna pe ciomag,
De-ai să-i cezi cântând de dor,
Pune mâna pe topor!
De ți-or spune că ți-s frați,
Să nu-i lași nespintecați!”
Copil prost, copil furat,
Frate, rău te-am supărat!
Dar eu nici o vină n-am,
Fost-am despărțit de neam
Și chiar Domnul Cel de Sus
Care e măicuța mea
Care e măicuța mea
Și nici maica spusu-mi-a.

Poezia La O Margine de Grigore Vieru

LA O MARGINE



Când pe lume-am apărut
La o margine de Prut,
Lângă râul pătimit,
O străină m-a răpit
Și astfel mă legăna:
,,Nani, nani, nani-na,
Peste Prut trăiesc jandarmi,
Să crești mare, să îi sfarmi!
Peste Prut trăiesc potăi,
Iar nu frățiorii tăi!
De-or striga: române drag,
Pune mâna pe ciomag,
De-ai să-i cezi cântând de dor,
Pune mâna pe topor!
De ți-or spune că ți-s frați,
Să nu-i lași nespintecați!”
Copil prost, copil furat,
Frate, rău te-am supărat!
Dar eu nici o vină n-am,
Fost-am despărțit de neam
Și chiar Domnul Cel de Sus
Care e măicuța mea
Care e măicuța mea
Și nici maica spusu-mi-a.

Poezia Discurs Electoral de Grigore Vieru

DISCURS ELECTORAL


,,Poporul va ridica mâinile să li se taie
mâinile celor ce vor unirea cu România.”
( Din declarația unui înalt
demnitar de stat )


Muțesc privighetorile,
mierlele, cucii.
Sângeră în biserici
icoana, pristolul.



Atenție:
vin politrucii
care vor bate în masă
cu tovarăș pistolul.



Învață citirea și scrisul
copiii noștri plăpânzi ca macii,
parcă vorbind literei:
,,Ținem la tine”.



Încă mai sună în zori
,,Deșteaptă-te, române”,
Încă nu-s izgonite, domnule Eminescu,
cărțile Dumitale.



Atenție:
vin căpcăunii
care înjunghie Steme,
și înghit Imne Naționale.
Ca cel mai frumos pom al Țării
Încă mai fâlfâie sus Tricolorul.



Atenție:
vin ienicerii
care-l vor doborî cu toporul.



Umblă țanțoș cu șapca roșie
flăcăii
și burduhoșii moșnegi -
parlamentarii de mâine.



Atenție:
vin călăii
care vor pune pe trunchi
capul Limbii Române.



Urlă a omor și pustiu
câinii.
Pe spatele doinei
se-aude pocnind nagaica.



Atenție:
vin acânii -
în locul naiului -
cu balalaica.



Se-aud voci barbare:
,,Tăiați-i
Mâinile celui care vrea
unirea cu România”.



Atenție:
vin lepădații,
vin renegații
cu toată furia.



Se plodesc noi, proaspete,
satanice servicii
care vor zăvorî
inima vitează, bărbată.



Atenție:
vin bolșevicii
cu noi rânduri, la Prut,
de sârmă ghimpată.



Se-aude cum lemnul icoanei
carii
îl ciuruiesc strigând:
,,Carii trăiască!”



Atenție:
vin șașlâcarii
Cu biata Basarabie
pe tava frățească...



Vine satana
ascunsă-n odăjdii divine.
Vine minciuna.
Vine teroarea.
Negura vine!


3 februarie 1994

Poezia Discurs Electoral de Grigore Vieru

DISCURS ELECTORAL


,,Poporul va ridica mâinile să li se taie
mâinile celor ce vor unirea cu România.”
( Din declarația unui înalt
demnitar de stat )


Muțesc privighetorile,
mierlele, cucii.
Sângeră în biserici
icoana, pristolul.



Atenție:
vin politrucii
care vor bate în masă
cu tovarăș pistolul.



Învață citirea și scrisul
copiii noștri plăpânzi ca macii,
parcă vorbind literei:
,,Ținem la tine”.



Încă mai sună în zori
,,Deșteaptă-te, române”,
Încă nu-s izgonite, domnule Eminescu,
cărțile Dumitale.



Atenție:
vin căpcăunii
care înjunghie Steme,
și înghit Imne Naționale.
Ca cel mai frumos pom al Țării
Încă mai fâlfâie sus Tricolorul.



Atenție:
vin ienicerii
care-l vor doborî cu toporul.



Umblă țanțoș cu șapca roșie
flăcăii
și burduhoșii moșnegi -
parlamentarii de mâine.



Atenție:
vin călăii
care vor pune pe trunchi
capul Limbii Române.



Urlă a omor și pustiu
câinii.
Pe spatele doinei
se-aude pocnind nagaica.



Atenție:
vin acânii -
în locul naiului -
cu balalaica.



Se-aud voci barbare:
,,Tăiați-i
Mâinile celui care vrea
unirea cu România”.



Atenție:
vin lepădații,
vin renegații
cu toată furia.



Se plodesc noi, proaspete,
satanice servicii
care vor zăvorî
inima vitează, bărbată.



Atenție:
vin bolșevicii
cu noi rânduri, la Prut,
de sârmă ghimpată.



Se-aude cum lemnul icoanei
carii
îl ciuruiesc strigând:
,,Carii trăiască!”



Atenție:
vin șașlâcarii
Cu biata Basarabie
pe tava frățească...



Vine satana
ascunsă-n odăjdii divine.
Vine minciuna.
Vine teroarea.
Negura vine!


3 februarie 1994

Poezia Ascultă de Grigore Vieru

ASCULTĂ



Bre muscale, am ostenit
Să te-ascult necontenit,
Să te-ascult neîncetat
Că m-ai fost eliberat;
Că trăiesc un timp măreț,
Că m-ai ajutat isteț
Să trăiesc un timp măreț,
Că mă-mbraci, că m-ai născut,
Iar eu mă uit peste Prut.
Dar ce fel de ajutor
Când mai sunt măturător
Al străzii pe care stai
Plină zilnic de-ntâi Mai?!
Și ce fel de falnic timp
Când muncesc ca robu-n câmp,
Când ficatul mi-i distrus
De otrăvuri ce-ai adus,
Când ne mor copiii-n leagăn,
Iar tu cânți pe sub mesteacăn
Și te bați cu pumnu-n piept
C-ai luptat și ai un drept...
Nu zic nu: ai ars în foc,
Dar eu ce: jucam sau joc?!
Nu zic nu: te-ai și bătut,
Dar noi ceilalți ce-am făcut:
Bielarusul și armeanul,
Românul și-americanul,
Letonul și polonezul
Și tadjicul și engezul...
Bre muscale, ia fii bun,
Ascultă și eu ce-ți spun:
Fără ceilalți, negreșit,
Azi nemțește-ai fi grăit
Și cerșeai chirilița,
Limba, cântul, școala ta,
Hramul tău și propriul pom...
Bre muscale, fii, bre, om!

Poezia Ascultă de Grigore Vieru

ASCULTĂ



Bre muscale, am ostenit
Să te-ascult necontenit,
Să te-ascult neîncetat
Că m-ai fost eliberat;
Că trăiesc un timp măreț,
Că m-ai ajutat isteț
Să trăiesc un timp măreț,
Că mă-mbraci, că m-ai născut,
Iar eu mă uit peste Prut.
Dar ce fel de ajutor
Când mai sunt măturător
Al străzii pe care stai
Plină zilnic de-ntâi Mai?!
Și ce fel de falnic timp
Când muncesc ca robu-n câmp,
Când ficatul mi-i distrus
De otrăvuri ce-ai adus,
Când ne mor copiii-n leagăn,
Iar tu cânți pe sub mesteacăn
Și te bați cu pumnu-n piept
C-ai luptat și ai un drept...
Nu zic nu: ai ars în foc,
Dar eu ce: jucam sau joc?!
Nu zic nu: te-ai și bătut,
Dar noi ceilalți ce-am făcut:
Bielarusul și armeanul,
Românul și-americanul,
Letonul și polonezul
Și tadjicul și engezul...
Bre muscale, ia fii bun,
Ascultă și eu ce-ți spun:
Fără ceilalți, negreșit,
Azi nemțește-ai fi grăit
Și cerșeai chirilița,
Limba, cântul, școala ta,
Hramul tău și propriul pom...
Bre muscale, fii, bre, om!

Poezia Poem de Grigore Vieru

POEM

Lui Ion Caraion



S-a măcelărit pădurea,
Dar mistreții au rămas.



Abia după uciderea ei
S-a constat
Ce mulți mistreți s-au plodit.



Ar și semăn printre mistreți.



Păzește-te,
Te vor trege în țeapă,
Mi-a spus Îngerul meu păzitor.
Iar țeapa va fi părul lor
Metalic și uriaș.



Dar cum să mă apăr,
Când însuși trupul lui Crist
Mai sângerează încă
De cuiele trădării?!


Ar și semăn.
De fapt,
E o trudă zadarnică,
Pentru că ar și semăn
În toiul unei roșii vifornițe,
Pentru că semăn pe întunericn -
Și-n viziunea mistreților semințele
Nu sunt zeii mărunți și roșcați,
Ci niște ghinde roșcate.
Lumini, lumini, lumini.
Dar nu se vede mai bine.
Îmi vine să strig la fel ca poetul:
Stingeți luminile
Să se vadă Lumina!


Ar și semăn.
,,Până să vină Lumina, trece viața”.

Poezia Poem de Grigore Vieru

POEM

Lui Ion Caraion



S-a măcelărit pădurea,
Dar mistreții au rămas.



Abia după uciderea ei
S-a constat
Ce mulți mistreți s-au plodit.



Ar și semăn printre mistreți.



Păzește-te,
Te vor trege în țeapă,
Mi-a spus Îngerul meu păzitor.
Iar țeapa va fi părul lor
Metalic și uriaș.



Dar cum să mă apăr,
Când însuși trupul lui Crist
Mai sângerează încă
De cuiele trădării?!


Ar și semăn.
De fapt,
E o trudă zadarnică,
Pentru că ar și semăn
În toiul unei roșii vifornițe,
Pentru că semăn pe întunericn -
Și-n viziunea mistreților semințele
Nu sunt zeii mărunți și roșcați,
Ci niște ghinde roșcate.
Lumini, lumini, lumini.
Dar nu se vede mai bine.
Îmi vine să strig la fel ca poetul:
Stingeți luminile
Să se vadă Lumina!


Ar și semăn.
,,Până să vină Lumina, trece viața”.

Poezia Sunt de Grigore Vieru

SUNT



Sunt pomul cel cu mere roșii,
În vârf se leagănă luceferi.
De trunchi se scarpină leproșii
Hulind pe oamenii cei teferi.



Sunt floarea cea în chip de liră,
Născută într-o vreme crudă.
Căznitul suflet o admiră,
Bețivul peste ea se udă.



Sunt cartea cea cu pagini sfinte.
Pe față preoți o sărută,
Pe spate scârnave cuvinte
Înșiră golănimea brută.



Sunt o albină truditoare
Fardată cu polenul Lunii.
Mă ponegresc mereu laidacii
Rujați cu roșul Uniunii...



Sunt, poate, însuși viitorul
Poporului cu chip de salce
Pe care-l mai învață chiorul
Pe unde și-n ce fel să calce.



Sunt cel ce vrea să cânte-n Piață
A libertății dulci prescură,
În gură c-un baston de gumă,
Cu un căluș cazon în gură.



Sunt pata cea de sânge, zisă
Republica Moldovenească,
Ce-n loc să frigă ucigașul,
Încearcă veșnic să-i zâmbească.



Sunt dorul care zboară peste
Zăgaz și apă înspumată -
Un fel de tristă libertate
Cu lacrimi mari încoronată.




Sunt Prutul singur și istoric,
Ghimpată sârmă îl rănește.
Îl suge de-o vecie marea,
El de-o vecie izvorăște.




Sunt doina, taina ei, pe care
Nu poți s-o-năbuși, nici s-o sperii
Chiar dacă-ar fi acoperită
Cu-o mie una de Siberii.

Poezia Sunt de Grigore Vieru

SUNT



Sunt pomul cel cu mere roșii,
În vârf se leagănă luceferi.
De trunchi se scarpină leproșii
Hulind pe oamenii cei teferi.



Sunt floarea cea în chip de liră,
Născută într-o vreme crudă.
Căznitul suflet o admiră,
Bețivul peste ea se udă.



Sunt cartea cea cu pagini sfinte.
Pe față preoți o sărută,
Pe spate scârnave cuvinte
Înșiră golănimea brută.



Sunt o albină truditoare
Fardată cu polenul Lunii.
Mă ponegresc mereu laidacii
Rujați cu roșul Uniunii...



Sunt, poate, însuși viitorul
Poporului cu chip de salce
Pe care-l mai învață chiorul
Pe unde și-n ce fel să calce.



Sunt cel ce vrea să cânte-n Piață
A libertății dulci prescură,
În gură c-un baston de gumă,
Cu un căluș cazon în gură.



Sunt pata cea de sânge, zisă
Republica Moldovenească,
Ce-n loc să frigă ucigașul,
Încearcă veșnic să-i zâmbească.



Sunt dorul care zboară peste
Zăgaz și apă înspumată -
Un fel de tristă libertate
Cu lacrimi mari încoronată.




Sunt Prutul singur și istoric,
Ghimpată sârmă îl rănește.
Îl suge de-o vecie marea,
El de-o vecie izvorăște.




Sunt doina, taina ei, pe care
Nu poți s-o-năbuși, nici s-o sperii
Chiar dacă-ar fi acoperită
Cu-o mie una de Siberii.

Poezia Glontele Internaționalist de Grigore Vieru

GLONTELE INTERNAȚIONALIST



Celor care au cerut să fiu împușcat



Am spus că am avut și noi cultură,
Cultură veche, nu de festival.
Ce rău făcutu-ți-am, lepădătură,
De-ați tot ascuți cuțitul criminal?!



Am spus că tot ce-i sfânt o să rămână,
Că Cineva veghează-al meu destin,
Că Eminescu-a scris doar în română,
Cu alfabetul nostru cel latin.




Am spus că Eminescu ne e scutul
Cel de lumină lină și oțel,
Că este rău să ne uităm trecutul,
Că și mai rău e să ochești în el.




Că-i fapt de josnicie și ocară
Să duci un trai de cârtiță râmând,
Să nu știi ce se-ntâmplă pe afară
În vântul și-n lumina sângerând;




Că nu e bine tot ce se întâmplă
Cu limba, cu istoria, cu noi.
De ce vrei să-mi înfigi un glonte-n tâmplă,
Turcitule, prăstit de vremuri noi?!




Nu inventez, cum spui, probleme
Și nici dureri. Într-adevăr e rău.
Ci tu ai inventat un fel de steme
Cu spicul aplecat spre sacul tăi.



Ascultă, mș! Întregul piept mi-e plin cu
Jăraticul durerii supărat.
Iau varga și te șfichiui: ,,... na turbincul!”,
Nu cer să fii de cracă spânzurat.




De-atâtea ori văzui a morții coasă,
Jivine din hățișuri m-au păscut,
Dar fiară nu-ntâlnii mai fioroasă -
Ce fel de mumă oare te-a născut?!




Și cum de nu te potopește Nistrul
Cel care astăzi, din princina ta,
Mi se arată-n inimă sinistru
Și-ajuns-am a-l urî și blestema.




Să lupt cu tine ori să-ți iert păcatul,
Căci iată-avem înnemuiți părinți?!
Dar m-ai lovit în creștet cu placatul
Vroind să-mi vâri istorii noi în minți.




Închei poemul și îmi iert piticul,
Căci mi-au șoptit trei îngeri necorupți:
,,Pe-aista l-a fătat sub cer nimicul
Și n-are nici un rost cu el să lupți”.




,,Nu-i chiar așa”, aud cum îmi șoptește
Un frate drag, un cântăreț șoiman:
,,Pe-aista nu-l ierta, ci ia-l în clește
Și dă-l prin răzătoare ca pe hrean!”




Ci eu mă uit la fii mei, la casă,
Și caut un răspuns în ochii lor.
Și-atâta suferință mă apasă
Și nu de glonte, ci de jale mor.




Noi nu ucidem! Noi prin suferință
Eroi, martiri, profeți și sfinți sântem.
Din ea: din suferință-și ia ființă
Vecia-n care credem și cântăm.

Poezia Glontele Internaționalist de Grigore Vieru

GLONTELE INTERNAȚIONALIST



Celor care au cerut să fiu împușcat



Am spus că am avut și noi cultură,
Cultură veche, nu de festival.
Ce rău făcutu-ți-am, lepădătură,
De-ați tot ascuți cuțitul criminal?!



Am spus că tot ce-i sfânt o să rămână,
Că Cineva veghează-al meu destin,
Că Eminescu-a scris doar în română,
Cu alfabetul nostru cel latin.




Am spus că Eminescu ne e scutul
Cel de lumină lină și oțel,
Că este rău să ne uităm trecutul,
Că și mai rău e să ochești în el.




Că-i fapt de josnicie și ocară
Să duci un trai de cârtiță râmând,
Să nu știi ce se-ntâmplă pe afară
În vântul și-n lumina sângerând;




Că nu e bine tot ce se întâmplă
Cu limba, cu istoria, cu noi.
De ce vrei să-mi înfigi un glonte-n tâmplă,
Turcitule, prăstit de vremuri noi?!




Nu inventez, cum spui, probleme
Și nici dureri. Într-adevăr e rău.
Ci tu ai inventat un fel de steme
Cu spicul aplecat spre sacul tăi.



Ascultă, mș! Întregul piept mi-e plin cu
Jăraticul durerii supărat.
Iau varga și te șfichiui: ,,... na turbincul!”,
Nu cer să fii de cracă spânzurat.




De-atâtea ori văzui a morții coasă,
Jivine din hățișuri m-au păscut,
Dar fiară nu-ntâlnii mai fioroasă -
Ce fel de mumă oare te-a născut?!




Și cum de nu te potopește Nistrul
Cel care astăzi, din princina ta,
Mi se arată-n inimă sinistru
Și-ajuns-am a-l urî și blestema.




Să lupt cu tine ori să-ți iert păcatul,
Căci iată-avem înnemuiți părinți?!
Dar m-ai lovit în creștet cu placatul
Vroind să-mi vâri istorii noi în minți.




Închei poemul și îmi iert piticul,
Căci mi-au șoptit trei îngeri necorupți:
,,Pe-aista l-a fătat sub cer nimicul
Și n-are nici un rost cu el să lupți”.




,,Nu-i chiar așa”, aud cum îmi șoptește
Un frate drag, un cântăreț șoiman:
,,Pe-aista nu-l ierta, ci ia-l în clește
Și dă-l prin răzătoare ca pe hrean!”




Ci eu mă uit la fii mei, la casă,
Și caut un răspuns în ochii lor.
Și-atâta suferință mă apasă
Și nu de glonte, ci de jale mor.




Noi nu ucidem! Noi prin suferință
Eroi, martiri, profeți și sfinți sântem.
Din ea: din suferință-și ia ființă
Vecia-n care credem și cântăm.

Poezia Inscripție Pe Stâlpul Porții de Grigore Vieru

INSCRIPȚIE PE STÂLPUL PORȚII



De codru și izvor legați
Și frați planetei noastre-ntregi,
Suntem cu rana aliați.
Dar voi? Cu cine?! Cu ce legi?!
Cu ura pentru-al nostru grai,
Cu ura pentru-al nostru plai
Ce v-a primit frumos - pe câți! -
Iar voi așa ne mulțumiți...




În raza candelei mereu
Sub care sufăr și creez
Noi ne unim cu Dumnezeu.
Dar voi?! Cu cine?! Cu ce crezi?!
Cu ura pentru tot ce-i sfânt,
Cu ura pentru-acest pământ
Ce v-a primit frumos - pe câți! -
Iar voi așa ne mulțumiți...



Ai noștri sunt acești stejari -
Așa străbunii mari ne spun.
Suntem cu dânșii solidari.
Cu cine voi?! Cu ce străbun?!
Cu ura pentru-al nostru prag.
Cu ura pentru-acest meleag
Ce v-a primit frumos - pe câți!
Iar voi așa ne mulțumiți:




Tot cu ,, baran” și cu ,,țigan”,
De parcă-ați fi de-ntâiul ,,sort”,
Iar ceilalți - pleavă sau ciurlan,
Pătând al vostru falnic port.
Voi, care spuneți supărați
Că ne hrăniți și ne-mbrăcați,
C-ași dus pe umeri un război,
De parcă nu l-am dus și noi.




Că-n mod neîndoienic, cert
( Așa ne spuneți deseori ) ,
Am fost în toate un deșert,
Iar voi l-ați semănat cu flori...
De parcă n-am avea din moși
Un Cânt, un Toma Alimoș,
Un Ștefan sau un Cantemir,
Iar sus - Luceafărul martir.




Vă credeți prea detot grozavi
Și vă uitiți chirâș la Prut
Ce în ai noștri ochi jilavi
Cu toată apa a-ncăput;
Pe-a cărui valuri ce ne dor
Se scutură de-atâta dor
Toț teii lui Mihai cel drag
Și-ntregul doinele șirag.




Da, suntem mioritic neam,
Venim din Marele Poem,
Noi nu râvnim alt Râu și Ram
Și altă vină nu avem
Decât aceea, domnii mei,
De-a vă primi cu vin și miei,
Cu ,,Să trăiască!”, ,,Să trăiți!”,
Iar voi așa ne mulțumiți:




Cu țâfnă, cu-njosiri, cu zoi
Și cu venin ce șerpi îl scuip,
Și asta chiar în preg la noi,
În propriul, tristul nostru cuib.
Răbdăm. Dar totul, negreșit,
Pe lume are un sfârșit,
Un capăt toate au sub cer:
Răbdare, umilinți, tăceri...



Da, totul are un sfârșit!
Suntem! Venim! Am răsărit!

Poezia Inscripție Pe Stâlpul Porții de Grigore Vieru

INSCRIPȚIE PE STÂLPUL PORȚII



De codru și izvor legați
Și frați planetei noastre-ntregi,
Suntem cu rana aliați.
Dar voi? Cu cine?! Cu ce legi?!
Cu ura pentru-al nostru grai,
Cu ura pentru-al nostru plai
Ce v-a primit frumos - pe câți! -
Iar voi așa ne mulțumiți...




În raza candelei mereu
Sub care sufăr și creez
Noi ne unim cu Dumnezeu.
Dar voi?! Cu cine?! Cu ce crezi?!
Cu ura pentru tot ce-i sfânt,
Cu ura pentru-acest pământ
Ce v-a primit frumos - pe câți! -
Iar voi așa ne mulțumiți...



Ai noștri sunt acești stejari -
Așa străbunii mari ne spun.
Suntem cu dânșii solidari.
Cu cine voi?! Cu ce străbun?!
Cu ura pentru-al nostru prag.
Cu ura pentru-acest meleag
Ce v-a primit frumos - pe câți!
Iar voi așa ne mulțumiți:




Tot cu ,, baran” și cu ,,țigan”,
De parcă-ați fi de-ntâiul ,,sort”,
Iar ceilalți - pleavă sau ciurlan,
Pătând al vostru falnic port.
Voi, care spuneți supărați
Că ne hrăniți și ne-mbrăcați,
C-ași dus pe umeri un război,
De parcă nu l-am dus și noi.




Că-n mod neîndoienic, cert
( Așa ne spuneți deseori ) ,
Am fost în toate un deșert,
Iar voi l-ați semănat cu flori...
De parcă n-am avea din moși
Un Cânt, un Toma Alimoș,
Un Ștefan sau un Cantemir,
Iar sus - Luceafărul martir.




Vă credeți prea detot grozavi
Și vă uitiți chirâș la Prut
Ce în ai noștri ochi jilavi
Cu toată apa a-ncăput;
Pe-a cărui valuri ce ne dor
Se scutură de-atâta dor
Toț teii lui Mihai cel drag
Și-ntregul doinele șirag.




Da, suntem mioritic neam,
Venim din Marele Poem,
Noi nu râvnim alt Râu și Ram
Și altă vină nu avem
Decât aceea, domnii mei,
De-a vă primi cu vin și miei,
Cu ,,Să trăiască!”, ,,Să trăiți!”,
Iar voi așa ne mulțumiți:




Cu țâfnă, cu-njosiri, cu zoi
Și cu venin ce șerpi îl scuip,
Și asta chiar în preg la noi,
În propriul, tristul nostru cuib.
Răbdăm. Dar totul, negreșit,
Pe lume are un sfârșit,
Un capăt toate au sub cer:
Răbdare, umilinți, tăceri...



Da, totul are un sfârșit!
Suntem! Venim! Am răsărit!

Poezia Cântarea Scrisului Nostru de Grigore Vieru

CÂNTAREA SCRISULUI NOSTRU




Sunt un om al nemâniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munții latiniei,
Deci, și scrisul mi-i latin!




Zis-a cerul: ,,Fiecare
Cu-al său port, cu legea sa!”
Scrisul ei și râma-l are,
Eu de ce nu l-aș avea?!




Ah, din sângele ființei
Ni l-ați smuls și pângărit
Și pe lemnul suferinței
Ca pe Crist l-ați răstignit!




Ochii lui cei ai uimirii,
Când i-ați scos și nimicit,
Ați scos ochii nemuririi
Ce pre noi ne-au îndrăgit.



Ne-ați vroit schimba chiar țeasta,
Sufletul, străvechiul grai,
Învățându-ne că asta
E un bine, e un rai.



Dar din... mare paradisul
Iată ce-nvățaram noi:
Cine-ntâi îți fură scrisul,
Celelalte-ți ia apoi!




Vremuri alte vin să nască
Omul unui nou destin.
Cum mințitu-m-ai, strâmb dascăl,
Scrisul meu că mi-i străin.




Și din gură, și din carte
Cum mințitu-m-ai mereu,
Cum urâtu-m-ai de moarte
Când aflai că-i scrisul meu!




Știu: ești gata să mă rumegi
În slugarnicii tăi clești
Când mă uit cu ochii umezi
Către crinii latinești.




Știu că pașii tăi mă latră
Când durut, la el revin.
Ci va arde - da! - în vatra
Focul scrisului latin!




Foc de care mult mi-i sete,
Care,-ndurerat și sfânt,
Grâul altor alfabete
N-a aprins și ars nicicând.




Deci, lăsați-ne în firea
Moștenită din străbuni
Și-ți primi în loc iubirea,
Pacea unor oameni buni.




Nu-i o vină, Doamne iartă,
Floarea lui că o văzum,
Că ne-am fost iubit odată
Și ne mai iubim și-acum.




Sunt un om al nemâniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munții latiniei,
Deci, și scrisul mi-i latin!

Poezia Cântarea Scrisului Nostru de Grigore Vieru

CÂNTAREA SCRISULUI NOSTRU




Sunt un om al nemâniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munții latiniei,
Deci, și scrisul mi-i latin!




Zis-a cerul: ,,Fiecare
Cu-al său port, cu legea sa!”
Scrisul ei și râma-l are,
Eu de ce nu l-aș avea?!




Ah, din sângele ființei
Ni l-ați smuls și pângărit
Și pe lemnul suferinței
Ca pe Crist l-ați răstignit!




Ochii lui cei ai uimirii,
Când i-ați scos și nimicit,
Ați scos ochii nemuririi
Ce pre noi ne-au îndrăgit.



Ne-ați vroit schimba chiar țeasta,
Sufletul, străvechiul grai,
Învățându-ne că asta
E un bine, e un rai.



Dar din... mare paradisul
Iată ce-nvățaram noi:
Cine-ntâi îți fură scrisul,
Celelalte-ți ia apoi!




Vremuri alte vin să nască
Omul unui nou destin.
Cum mințitu-m-ai, strâmb dascăl,
Scrisul meu că mi-i străin.




Și din gură, și din carte
Cum mințitu-m-ai mereu,
Cum urâtu-m-ai de moarte
Când aflai că-i scrisul meu!




Știu: ești gata să mă rumegi
În slugarnicii tăi clești
Când mă uit cu ochii umezi
Către crinii latinești.




Știu că pașii tăi mă latră
Când durut, la el revin.
Ci va arde - da! - în vatra
Focul scrisului latin!




Foc de care mult mi-i sete,
Care,-ndurerat și sfânt,
Grâul altor alfabete
N-a aprins și ars nicicând.




Deci, lăsați-ne în firea
Moștenită din străbuni
Și-ți primi în loc iubirea,
Pacea unor oameni buni.




Nu-i o vină, Doamne iartă,
Floarea lui că o văzum,
Că ne-am fost iubit odată
Și ne mai iubim și-acum.




Sunt un om al nemâniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munții latiniei,
Deci, și scrisul mi-i latin!