www.Zapaciti.ro

DIMINEAȚA Vreau să descopăr lumea, niciodată n-am crezut, cum spun poeții, că-i frumoasă. însă astăzi, cu lumină pieptănată, dimineața mi-a intrat în casă. Fumegam de somn, cînd am simțit pașii cuiva lîngă perete - ea dansa cu trupul arcuit sub priviri mirate de portrete.  Cu picioare goale ea pășea, în oglinda răsuna cristalul, dimineața strămutase balul fetelor-lumini în casa mea. Și privind, eu mă gîndeam : e bine să fii tînăr cînd afară-i soare. Zi frumoasă, îți voi pune legătoare după gît și-o să te iua cu mine.

DIMINEAȚA-N BALTĂ Pierzînd conduri de aur pe-o aleie albastră, trece-n cercuri dimineața, să-și spele-n lacul lebedelor fața ; călcîiul său ca soarele scînteie. S-a-ncins cu curcubeul la mijloc, și-n poală duce stele vestejite, căzute de pe fruntea sa de foc la roua cea dintîi. Pe sub răchite, de-un sînge tainic apa se pătează ( fu printre pești, pesemne, un omor ), ascute săbii trestia vitează și broaștele fac repede sobor. Cu burta grea de gheme, robotesc păianjenii de la un ram la altul spînzurătoarea. Unde-i vinovatul ? Pe-aproape, prunduri albe licăresc. De urma unui pas cu soare scrisă, respiră cineva prin pomi și este pe buza nenufarilor deschisă un început de cîntec sau poveste.

[ CU OCHII MEI... ] Cu ochii mei închiși eu pot vedea atîtea lumi, cît numai creatorul, cercînd azurul trainic cu piciorul, în ziua cea dintîi închipuia.  Și-apoi aleg cuvintele, că știu că-s rude cu metalul care-nșală, cu vremea strălucirea lor se spală, dar, dacă-s bune, sunetul e viu. Aleg cu trudă vorbe : cînd înalte, cînd mici, cînd mătăsoase ; drept unelte, doar ritmul și cu rima, ci nimic nu-mi place ; a doua zi, ce-i gata strict. Întocmai ca Manole, simt eu bine, c-am să-mi durez atuncea mănăstire în veacuri, cînd te-oi pune și pe tine la temelia versului : iubire.

ÎN LUMEA ASTA... În lumea asta de n-ar fi culori și sunete, ușor ți-ar fi să mori ; sau, de-ai putea, măcar un snop de soare s-aduni și pentru viața viitoare ; unde pămîntul pururea e ud, nici gîndurile tale nu s-aud, și-n ochii tăi nu tremură măcar o stea, din cîte altora răsar. Pe unde-mi vor fi buzele și nara cea lacomă de flori, cînd primăvara, cu glezna-n iarbă, părul roi de-albine, va trece pentru toți, nu pentru mine ? Cînd viața, ca o insulă-nsorită, de unde s-a desprins cîndva o barcă, mă va uita sub țărmul său, de parcă nici n-aș fi fost, cu inima răzbită de frig și umezeală, fără gînd, mi-oi număra mătăniile albe a degetelor mele tot mai slabe, din care cad falangele pe rînd. În lumea asta de n-ar fi culori și sunete, ușor și-ar fi fost să mori, de n-ar fi pomi înalți, cu ceru-n brață și pe mormîntul tău - atîta viață.

SCĂLDĂTOARE-N ZORI Călcîiul ei ca soarele scînteie, ducîndu-se spre lac să-și spele fața de cer, zglobie trece dimineața, pierzînd conduri de aur prin aleie. S-adună norii toții să-i facă scară, genunchiul i se-ndoaie luminos. Ea, dezbrăcîndu-și haina, scoboară - s-ar bate pentru dînsa Făt-Frumos. Încearcă-nfiorată primul val, din fund vin peștii, palma de-i dezmiardă ; fac trestiile semne către mal c-au început și apele să ardă. Plutește printre nuferi zîmbitor al dimineții chip împărătesc - cînd fără veste broaștele pornesc să cheme valea toată-ntr-ajutor.

VIS VEGETAL Motto : ,,Cresscu la fereastra împăratului un brad nalt și frumos de era minune cum de crescuse într-o noapte.'' Aș vrea să fiu copac și-aș vrea să cresc lîngă fereastra ta, te-aș auzi și-n voie te-aș privi întreaga zi. M-aș apuca și iarna să-nfloresc, ca să te bucuri. Păsările cele mai mîndre-ar face cuib pe creanga mea, și nopțile mi-ar da cercei de stele, pe care, ca pe frunze, ți le-aș da. Prin geamul larg deschis, de-atîtea ori m-aș apleaca ușoară, să-ți sărut cînd părul ce pe frunte ți-a căzut, cînd buzele, cu buze moi de flori. Spre toamnă m-aș juca, zvîrlindu-ți mere și foi de aur roșu prin odaie, cu-a ramurilor tînără putere și-aș apăra obloanele de ploaie. Și cine știe, poate că într-o seară de primăvară, cînd va fi și lună, va trece prin grădină-o zînă bună făcîndu-mă femeie să fiu iară. Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz genunchiul ud de frunze și pămînt, cu părul încă doldora de vînt, cu rouă și cu lună pe obraz, eu ț...

ULTIMA ZI Cînd voi muri, știu că va fi o zi frumoasă, voi culege-n palme soare și voi simți întîia sărbătoare, gîndind că mîine n-am a mă trezi. Copacii, doar de dînșii de-o să-mi pară rău, cînd îi voi vedea cu ceru-n brață vestind la geam ciudată dimineață în care toate trebuie să moară. Mă va cuprinde-o dragoste nătîngă de mine, lacrimi tulburi de pămînt în colțul gurii mele-o să se strîngă și voi zîmbi, mirată că mai sînt. Dar pe neașteptate o să crească o noapte pe deasupra frunții mele, și deopotrivă, zîmbete și stele, departe, mai departe-or să pălească. Prin somn, ca printr-un zid voi auzi cum se lovește-un ram de cercevea, cum plînge lîngă mine cineva încet, de parcă m-aș putea trezi. Și dintr-o dată totul sub pleoape căzîndf adînc spre liniștea de-apoi, ca-ntotdeauna, eu voi fi aproape, și totuși prea departe, lîngă voi.

VORBELE LA CARE MĂ-NTORC Vorbele la care mă-ntorc uneori aed ca niște flăcări pe comori. Aș vrea să scriu despre oameni săraci, despre dobitoace, despre copaci. Universul meu vesel sau crud aș vrea să-l sun și să-l aud, nu știu, dar dintr-o dată mi-i jale și dor, și-s ca un steag în lumină, multicolor. Fie, numele meu nu va rămîne, nimica n-am desăvîrșit. În amurg privesc la ape care totuși curg și se-ntîlnesc în mările regine. Sicriul meu va fi mic, va fi mic, undeva, în pămînt, fără glorie stînd, mîna mea, ca o frunză uscată de vînt, o să fie uitată-n curînd.

ISOMNIE Noapte, noapte, caută mai bine în burduful tău cusut cu stele căpătîiul ce mi se cuvine, somnul meu și visurile mele. În zadar cu fața la perete m-aș întoarce, că din orice parte mă privesc, de dincolo de moarte și de vreme, tristele portrete. Ceasul e, sau inima ce bate ? Din adînc de suflet mai aproape vine să-nflorească sub pleape amintirea dragostei bogate.

DARURI Tu ești în inima ca un dar neașteptat și mult prea scump, pe care îl cercetez mirată iar și iar, cu-aceeași nesecată desfătare. Ești tainica-mi putere și mîndrie, de cînd te știu mi-i cerul mai aproape și nu mai pot durerile să vie, să-mi tulbure-ale sufletului ape. Tu mi-ai făcut țărîna mai ușoară și inima așa de dulce grea, ca ramura ce toamna se-mpovară de greutatea roadei de pe ea. Asemeni unui mare cer cu stele, mi te-ai răsfrînt în suflet ca-ntr-un lac, și-adînci de-atuncea-s gîndurile mele, de aur globul inimii, sărac. Aceste toate să ți le plătesc nu voi putea, ci lasă-mă măcar, risipitor meu, să te iubesc, din darurile tale dîndu-și dar.

CUM POVESTEȘTE VIAȚA La-ncheietura mîinii mele-ascult cum povestește viața, și mă mir, și-mi amintesc și-acuma c-am fost fir de iarbă, și-am fost scoică, mai demult. Și poate mai-nainte-am respirat pe-ntinderile vaste, și-am privit în față cerul tainic și-am dorit să nu mai fiu ocean, și-am fost uscat. Eu știu ce simt copacii care cresc, și fructele pe creangă cînd se coc, ce simt vulcanii care izbucnesc, c-am fost copac, și ramură, și foc. Cu șerpii pe nisip am stat la soare și-am mers la vînătoare, și-am ucis, în piatră spaima gîndului mi-am scris cînd îmi făcusem brațe din picioare. Și cîte somnuri nu mi-au trebuit ca de la capăt truda să mi-o ieu, și multe le-am uitat, dar pururi eu am fost, și niciodată n-am murit.

SEARA DE PRIMĂVARĂ Cu mii de ochi ceru-ntreabă de tine - ce mă-nvățaseși limba să i-o știu - și-a tresărit noianul tăcerilor din mine la glasu-i de lumină, ca o dojonă viu. Copacii de pe strada noastră mă-ntreabă, amestecîndu-și umbrele sub pași, zvonind din crengi chemări de primăvară, ci eu, simțindu-mi sufletul de-ocnaș, tăceam ; dar iată că tăcerile din mine s-au rupt ca gheața de pe rîuri și-au pornit să plîngă - nu știu, pentru mine, pentru tine, sau pentru dragostea dintîi, care-a murit.

NAUFRAGIU Ca cerul peste ape mă aplec peste sufletul meu singur și trudit, lumini și umbre ca-n oglindă trec și toate doar de tine-au povestit. Basmul dragostei noastre nu l-a uitat apa cea stătătoare a inimii mele, cum nu uită lacul nuferi c-a purtat, sau, în zori, că noaptea oglindise stele. Din adîncuri neștiute nici de mine, cheamă sufletul imaginea pe care-a scăldat-o și tremură de bucurie și de teamă văzînd că nici o trăsătură n-a uitat-o. Amintirile ca algele și mîlul mă cuprind, și iată-mă împotmolită, tristă barcă, fără catargul voinții și cîrmă de gînd. Cine către țărmuri are s-o întoarcă ?

ÎNRUDIRE Nu-i vina mea, nu-i vina nimănui că sufletul ca țărna mi-i bogat, că pătimaș și bun ca dînsul nu-i un altul, sau ca dînsul nempăcat. Inima mea-i ca țărna-n care toate își au înfipte trainic rădăcina ; iubirea, ura, și chiar gîndul, poate că-și trage din adîncul ei lumina. De-aceea cred că cerul m-a făcut cu inimă cu tot așa cum sînt și, cum vorbește biblia, din lut, legîndu-mă cu totul de pămînt.

[ ACUMA CÎNTECUL S-A SFÎRȘIT... ] Acuma cîntecul s-a sfîrșit. Nu știu dei bine ori rău. Din frunze-am cîntat. Dumnezeu, lîngă mine stînd, mi-a șoptit. De fapt nu era Dumnezeu, era pom. Și cîteodată-avea glas de om. ,,Sărbătorește, mi-a spus el, aceste cîmpii dezmierdate și creste...'' Și ca o pasăre neînvățată m-am apucat să cînt. Eram mirată și bucuroasă, și nici n-am simțit cum trece anotimpul fericit ! Zburați, cîntece, zburați departe, scuturați-mă de pămînt și moarte, și preamăriți natura-n care încă e liniște și-nțelepciune-adîncă.

STÎNGĂCIE Tu ai ținut cîndva întreaga-mi viață în mîna ta cam mare și stîngace, cum ții un pui, care-ntr-o dimineață năuc și fraged iese din găoace, și-i simți bătaia inimii atunci cum asurzește dramul lui de lut, de frică să nu-l sfarmi ori să-l arunci, dar tu se vede că n-ai mai avut, În mîna ta, o floare ori un pui, pe care - asta-i trist - să-l fi iubit, și nu e vina ta că l-ai strivit ; se-ntîmplă dintr-acestea prișicui.

CÎNTECUL DEȘERTĂCIUNII Îmi risipesc ca o miliardară comoara mea de zîmbete și versuri, și-n toate aflu proaspete-nțelesuri, cum află o zi de primăvară. Asemenea fărîmelor de stele în august, eu alunec către moarte, de care numai clipa mă desparte, și scrumu-i taina strălucirii mele. De la un loc cu pulberea și iarba am legănat sub soare cîte-un vis și tînăra și mîndră l-am și scris, ca vremea să-și împiedice-n el graba. Eu voi trăi puțin, însă prea mult cînd cuget cules-am din durere, și-adesea-mi par și mie că-s părere, și nu mă cred, cu toate că m-ascult. M-am copt asemeni spicelor și-aștept să vie secerișul și să cad Într-un hambar de scîndură de brad, în care stai cu mîinile pe piept. Și, iată, de nimica rău nu-mi pare, la gîndul că m-apropii de-acel ceas, ca de iubirea cîtă mi-a rămas necheltuită-n suflet, și de soare.

RĂTĂCIND CU LUNA E-așa frumos să rătăcești o noapte, cu luna, ca o amforă, pe umăr, să simți, asemeni fructelor prea coapte, cum cad în tine gînduri fără număr. Se-ntinde caldarîmul ca o apă, ademenind molatecă piciorul, și casele-și răsfață larg pridvorul, în care luna n-a putut să-ncapă, și-a curs - argint și miere - prin grădină... Splendoarea ei poate-a făcut să cadă - pierdute-ntr-o beție de lumină - atîtea flori de-acacia pe stradă, și ea-i aceea care-n astă seară îți face dor de-o vorbă de iubire și de-un fermecător odinioară pierdut în nu știu cîte cimitire. Asemeni unui braț de fată moartă e luna ce te duce-așa, de umăr - stafie, tu și ea, din poartă-n poartă, să numeri gîndurile fără număr. Oprește-te, cuprinde-ți capu-n mîini, și, dacă nu se poate astfel, plîngi. Că luna, luna asta n-o să stingi decît cu jarul soarelui de mîini...

ÎNTÎLNIRE-N NOAPTEA DE PRIMĂVARĂ Prin vreme, dintr-o altă primăvară, se-ndreaptă către mine-agale-o fată ( ce cunoscută mi-i și-ndepărtată ! ) ; ea-ntinde mîna, parc-ar vrea să-mi ceară un zîmbet, dintr-acele fără rost, și mă privește-n față, cu mirare, și tristă, fata asta depre care fotografii și oameni spun c-am fost. Aș vrea s-o iau de mînă și să plîng, dar nu știu pentru ce nu pot s-o fac - e-n jurul ei un farmec de copac abia-nflorit - și-n scoica mea mă strîng, s-adorm, să nu mai simt că-i primăvară, întocmai ca și-atuncea cînd o fată ( ce cunoscută mi-i și-ndepărtată ! ) se-ndrăgostise pentru-ntîia oară.

VARIANTA Sunt sora ierbii tinere de-afară. Aceleași seve curg într-amîndouă, și ne-a lăsat aceeași ărimăvară pe gene suferința, ca o rouă. Privirea dimineților albastre mirată soarbe boabele de rouă, care străbat prin zîmbetele noastre cînd ne-nfioară toamna pe-amîndouă. Ne-am copt încet, ca pîinea-ntr-un cuptor și, spic de aur, sufletul așteaptă, culegător ales cu mîna draptă s-adune bobul dulce-sunător.