www.Zapaciti.ro

     LUCEAFĂRUL A fost odată ca-n povești A fost ca niciodată, Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată. Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinți Și luna între stele. Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Lîngă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. Privea în zare cum pe mări Răsare și străluce, Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce. Îl vede azi,îl vede mîni, Astfel dorinţa-i gata; El iar, privind de săptămîni, Îi cade dragă fata. Cum ea pe coate-şi răzima Visînd ale ei tîmple, De dorul lui şi inima Şi sufletu-i se împle. Şi cît de viu s-aprinde el În orişicare sară, Spre umbra negrului castel Cînd ea o să-i apară. Şi pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Țesînd cu recile-i scîntei O mreajă de văpaie. Şi cînd în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mînile pe piept, I-nchide geana dulce; Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătînd închişi Pe faţa ei întunecoasă. Ea îl pr...

PHYLOSOPHIA COPILEI Glasul plăcerei dulce iubit Cheamă gîndirea pe a mea frunte, Ce zboară tainic ca și o luntre În oceànu-i nemărginit. Stelele toate angeli îi par, Angeli cu aripi strălucitoare, A căror inimi tremurătoare Candele d-aur nouă mi-apar. Falnică-i pare legea Creării, Lumi ce de focuri în lumi înot, Candeli aprinse lui Zebaot, Ce ard topirea și renvierei. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi, Fără ea nu e de a trăi, Fără ea omul ca stins se duce. De-aceea nu voi ca eu să fiu : Pală idee-a Dumnezeirei, Șotă copilă a nesimțirei, Foc mort ce pare a arde viu. Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lume O frunte albă să o desmierd Și-n ea gîndirea mea  să o pierd, Cum pierde-un èco pribeagul nume. Să-ncunun capul unui iubit Cu vise d-aur în rai ţesute, Pînă ce ginii necunoscute Mi-ar rumpe lanţul d-a fi trăit.

    CARE-O FI ÎN LUME... -Care-o fi în lume și al meu amor? Sufletul întreabă inima cu dor. Va fi mănăstirea cu zidiri cernite, Cu icoane sînte și îngălbenite, Va fi vitezia cu coif  de aramă L-ale cărei flamuri patria te cheamă, Ori va fi o dulce inimă de înger Să mîngîie blîndă ale mele plîngeri? L-am cătat în lume.Unde o să fie Îngerul cu rîsul de-albă veselie? Unde o să-l caut, mare Dumnezeu... Poate-i vo fantasm-a sufletului meu? Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu Îmi arat-adesea dulce chipul său, Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie Cu sufletul de înger, cu chip de femeie, Dulce și iubită, sîntă și frumoasă, Vergină curată, steauă radioasă, Și să mă iubească, s-o iubesc și eu, Să-i închin viața sufletului meu. Dar ce rîde lumea? Ce rîde și suspină? - Femeia nu estye ce crezi tu, nebune. Fața ei e-o mască ce-ascunde-un infern Și inima-i este blestemul etern, Buza ei e dulce, însă-i de venin, Ochiu-i te omoară, cînd e mai senin. Și-apoi ce-i amorul? Visu-i și părer...

                  HORIA Să privesc-Ardealul lunei i-e rușine Că-a robit copiii-i pe sub mîni streine. Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață, Își ascunde tristă galbena ei față. Horia pe-un munte falnic stă călare: O coroană sură munților se pare, Iar Carpații țepeni îngropați în nori Își vuiau prin tunet gîndurile lor. - Eu am - zise-un tunet -  suflet mare, greu, Dar mai mare suflet bate-n pieptul său; Fruntea-mi este albă ca de ani o mie, Dară a lui nume mai mult o să ție. - Nalți suntem noi munții - zise-un vechi Carpat - Dar el e mai mare, că ni-i împărat. Atunci luna iese norilor regină, Fruntea lui cea pală roșu o- nsenină, Galbenele-i raze încing fruntea-i rece, Că părea din munte diadem de rege. Și un stol de vulturi muntele-ncongior, Cugetînd că-i Joe, dumnezeul lor, Cînd în miezul nopții, cununat cu nymb, Fulgere aruncă sus de pe Olymp.

   FRUMOASĂ-I... În lacul cel verde și lin Resfrînge -se cerul senin, Cu norii cei albi de argint, Cu soarele nori sfîșiind. Dumbrava cea verde pe mal S-oglindă în umedul val, O stîncă stîrpită de ger Înalț-a ei frunte spre cer. Pe stînca sfărmată mă sui, Gîndirilor aripi le pui; De-acolo cu ochiul uimit Eu caut colo-n răsărit Și caut cu sufletul dus La cerul pierdut în apus. Cobor apoi stînca în jos, Mă culc între flori cu miros, Ascult la a valului cînt, La geamătul dulce din vînt. Natura de jur, împrejur, Pe sus e o boltă de-azur Pe jos e un verde covor, Țesut cu mii tinere flori. Văd apa ce tremură lin Cum vîntul o-ncruntă-n suspin, Simt zefir cu-aripi de fiori Muiate în miros de flori, Văd lebede, barcă de vînt, Prin unde din aripe dînd, Văd fluturi albaștri, ușori, Roind și bînd miere din flori. De ce nu am aripi să zbor! M-aș face un flutur ușor, Un flutur ușor și gentil Cu suflet voios de copil, M-aș pune pe-o floare de crin, Să-i beau suflețelul din sîn, Căci am eu pe...

     DE CE NU-MI VII Vezi,  rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așează bruma peste vii - De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? O, vino iar în al meu braț, Să te privesc cu mult nesaț, Să razim dulce capul meu De sînul tău, de sîntul tău! Ți-aduci aminte cum pe-atunci Cînd ne primblam prin văi și lunci, Te ridicam de subsuori De-atîtea ori, de-atîtea ori? În lumea asta sunt femei Cu ochi ce izvorăsc scîntei... Dar, oricît ele sunt de sus, Ca tine nu-s, ca tine nu-s! Căci tu înseninezi mereu Viața sufletului meu, Mai mîndră decît orice stea, Iubita mea, iubita mea! Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum, Și lanurile sunt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

      LA STEAUA La steaua care-a răsărit E-o cale-atît de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în drum În depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre. Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie; Era pe cînd nu s-a zărit, Azi o vedem, și nu e. Tot astfel cînd al nostru dor Pieri în noapte-adîncă, Lumina stinsului amor Ne urmărește încă.

      NU MĂ ÎNȚELEGI În ochii mei acuma nimic nu are preț Ca taina ce ascunde a tale frumuseți; Mi-aș risipi o viață de cugetări senine Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpănind, Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind, În lanțuri de imagini duiosul vis să-l ferec, Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec. .............................................................................. Și azi cînd a mea minte, a farmecului roabă, Din orișice durere îți face o podoabă, Și cînd răsai nainte-mi ca marmura de clară, Cînd ochiul tău cel mîndru străluce în afară, Întunecînd privirea-mi, de nu pot să văd încă Ce-adînc trecut de gînduri e-n noaptea lui adîncă, Azi cînd a mea iubire e-atăta de curată Ca farmecul de care tu e-atîta de curată Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă Lumina de-ntunerec și marmura de daltă, Cînd dorul meu e-atîta deadînc și-atît de sfînt Cum nu mai e nimicaîn cer și pe pămînt, Cînd e o-namorare de tot ce e al tău, De-un zîmbet, de-un cutre...

Baba-i calul dracului      ( vorbă veche ) BABA CLOAȚA Șede baba pe călcaie În tufarul cel uscat, Și tot cată nencetat Când la luna cea balaie, Când la focul cel din sat. Și tot toarce, cloața toarce, Din măsele clănțănind Și din degite plesnind. Fusu-i răpide se-ntoarce, Iute-n aer sfârâind. ,,Fugi, Urâte! baba zice, Peste codrul cel frumos, În pustiu întunecos! Fugi, s-alerge-acum aice Dragul mîndrei, Făt-Frumos. De-a veni el după mine Să-l iubesc eu, numai eu, Dare-ar Domnul-Dumnezeu Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu! Iar de n-a vrea ca să vie, Dare-ar Duhul necurat Să fie-n veci fărmecat Și de-a Iadului urgie Vecinic să fie-alungat! În cap ochii să i se-ntoarcă Și să-i fie graiul prins, Iar Satan, c-un fer aprins, Din pept inima să-i stoarcă Și s-o ardă-n foc nestins! Feară-Verde să-l gonească Cât va fi câmp de gonit. Și lumină de zărit. Noaptea încă să-l muncească Sânge-Roș și Hraconit!" Toarce baba, mai turbată! Fufu-i zboară nevăzut, Căci o...

ANUL 1855 Dup-atâți răi secoli negri de dureri, de vijelie, Ce-au trecut fără-ncetare peste biata Românie, Tu, an nou, ce ne vestești? Vii s-aduci patriei mele, ca o dreaptă răsplătire, Pace,glorie, putere, libertate, fericire,       Îndurările cerești? Din noianul veciniciei ești tu sol de mângâiere? Trebuie ca semn de moarte sau ca semn de înviere                     Să te blastem, să te-admir?  Ești amic, sau tu faci parte din cumpliții ani de rele Ce-au depus în al lor treacăt peste fruntea țării mele                   O coroană de martir? Orice-a fi a ta menire, vei găsi poporul tare, Înfruntând lovirea soartei cu-o puternică răbdare                  Și cu suflet de român Căci românule întocmai precum stâncele mărețe Care-n valuri mărei furtunate și semețe                 Neclintite-n ...

          SARA PE DEAL Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne; Sub un salcîm, dragă, m-aștepți tu pe mine. Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară, Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, Stelele nasc umezi pe bolta senină, Pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină. Nouri curg, raze-a lor șiruri despică, Streșine vechi casele-n lună ridică, Scîrțîie-n vînt cumpăna de la fîntînă, Vale-i în fum, fluiere murmură-n stînă. Și osteniți oameni cu coasa-n spinare Vin de la cîmp ;toaca răsună mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para. Ah! în curînd satul în vale-amuțește; Ah! în curînd pasu-mi spre tine grăbește: Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă, Ore întregi spune-ți-voi cît îmi ești dragă Ne-om răzima capetele-unul de altul Și surîzînd vom adormi sub înaltul, Vechiul salcîm. - Astfel de noapte bogată, Cine pe ea n-ar da vi...

           DIANA Ce cauți unde bate luna Pe-un alb izvor tremurător Și unde păsările-ntr-una Se-ntrec cu glas ciripitor ? N-auzi cum frunzele-n  poiană Șoptesc cu zgomotul de guri Ce se sărută, se hîrjoană În umbr-adîncă de păduri ? În cea oglindă mișcătoare Vrei să privești un straniu joc, O apă vecinic călătoare Sub ochiul tău rămas pe loc ? S-a desprimăvărat pădurea, E-o nouă viață-n orice zvon, Și numai tu gîndești aiurea, Ca tînărul Endymion. De ce dorești singurătate Și glasul tainic de izvor ? S-auzi cum codrul frunza-și bate, S-adormi pe verdele covor ? Iar prin lumina cea rărită, Din valuri reci, din umbre moi, S-apar-o zînă liniștită Cu ochii mari, cu umeri goi ? Ah ! acum crengi e le-ndoaie Mînuțe albe de omăt, O față dulce și bălaie, Un trup înalt și mlădiet. Un arc de aur pe-al ei umăr, Ea trece mîndră la vînat Și peste frunze fără număr Abia o urmă a lăsat.

CRITICILOR MEI Multe flori sunt,dar puține Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieții, Dar se scutur multe moarte. E ușor a scris versuri Cînd nimic nu ai a spune, Înșirînd cuvinte goale Ce din coadă au să sune. Dar cînd inima-ți frămîntă Doruri vii și patimi multe, Ș-a lor glasuri a ta minte Stă pe toate să le-asculte, Ca și flori în poarta vieții Bat la porțile gîndirii, Toate cer intrare-n lume, Cer veștmintele vorbirii. Pentru-a tale propii patimi, Pentru propria-ți viață, Unde ai judecatorii, Nendurații ochii de gheață? Ah! atuncea ți se pare Că pe cap îți cade cerul: Unde vei găsi cuvîntul Ce exprimă adevărul? Critici voi, cu flor deșerte, Care roade n-ați adus - E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai de spus.

IAR CÎND VOI FI PĂMÎNT                (variantă) Iar cînd voi fi pămînt, În liniștea serii, Săpați-mi un mormînt La marginea mării. Nu voi sicriu și flamuri, Ci-mi împletiți un pat Din veștede ramuri. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Să am un cer senin Pe-adîncile ape. S-aud cum blînde cad Izvoarele-ntr-una, Pe vîrfuri lungi de brad Alunece luna. S-aud pe valuri vînt, Din munte talanga, Deasupra-mi teiul sfînt Să-și scuture creanga. Și cum n-oi suferi De-atuncea nainte, Cu flori m-or troieni Aduceri aminte. Și cum va înceta Al inimii zbucium, Ce dulce-mi va suna Cîntarea de bucium! Vor arde-n preajma mea Luminile-n dealuri, Izbind s-or frămînta Eternele valuri Și nime-n urma mea Nu-mi plîngă la creștet, Ci codrul vînt să dea Frunzișului veșted. Luceferii de foc Priviri -vor din cetini Mormînt făr` de noroc Și fără prieteni

NU VOI MORMÎNT BOGAT                (variantă) Nu voi mormînt bogat, Cîntare și flamuri, Ci-mi împletiți un pat Din  tinere ramuri. Și nime-n urma mea Nu-mi plîngă la creștet, Fruzișului veșted Doar vîntul glas să-i dea. În liniștea sării Să mă-ngropați, pe cînd Trec stoluri greu zburînd La marginea mării. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Lucească cer senin Eternele ape, Care din văi adînci Se-nalță la maluri, Cu brațe de valuri S-ar atîrna de stînci - Și murmură-ntr-una Cînd spumegînd recad, Iar pe păduri de brad Alunece luna. Reverse dulci scîntei Atotștiutoarea, Deasupră-mi crengi de tei Să-și scuture floarea. Nemaifiind pribeag De-atunci înainte, Aduceri aminte M-or coperi cu drag Și stinsele patemi Le-or troieni căzînd, Uitarea întinzînd Pe sngurătate-mi

DE-OI ADORMI     (variantă) DE-oi adormi curînd În noaptea uitării, Să mă duceți tăcînd La marginea mării. Nu voi sicriu  bogat, Făclie și flamuri, Ci-mi împletiți un pat Din tinere ramuri. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Luceasc-un cer senin Pe-adîncile ape, Care-n dureri adînci Se nalță la maluri, S-ar atîrna de stînci Cu brațe de valuri, Se nalță, dar recad Și murmură-ntr-una, Cînd pe păduri de brad Alunecă luna. Și nime-n urma mea Nu-mi plîngă la creștet, Doar moartea glas să dea Fruzișului veșted. Să treacă lin prin vînt Atotștiutoarea, Deasupră-mi teiul sfînt Să-și scuture floarea. Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte, Ce n-or ști că privesc O lume de patemi, Pe cînd liane cresc Pe singurătate-mi.

   MAI AM UN SINGUR DOR Mai am un singur dor: În liniștea serii Să mă lăsați  să mor La marginea mării; Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am un cer senin. Nu-mi trebuie flamuri, Nu voi sicriu bogat, Ci-mi împletiți un pat Din tinere ramuri. Și nime-nurma mea Nu-mi plîngă la dreștet , Doar toamna glas să dea Frunzișului veșted. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Al serii rece vînt, Deasupră-mi teiul sfînt Să-și scuture creanga. Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte. Luceferi,ce răsar Din umbră de cetini, Fiindu-mi prieteni, O să-mi zîmbească iar. Va geme de patemi Al mării aspru cînt... Ci eu voi fi pămînt În singurătate-mi.

LA MIJLOC DE CODRU... La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniș, La voiosul luminiș, Luminiș de lîngă baltă, Care-n trestia înaltă Legănîndu-se din unde, În adîncu-i se pătrunde Și de lună și de soare Și de păsări călătoare, Și de lună și de stele Și de zbor de rîndurele Și de chipul dragei mele

          CE TE LEGENI... -Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vînt, Cu crengile la pămînt? -De ce nu m-aș legăna, Dacă trece vremea mea! Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește. Bate vîntul frunza-n dungă - Iarna-i ici, vara-i departe. Și de ce să nu mă plec, Dacă păsările trec! Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndurele, Ducînd gîndurile mele Și norocul meu cu ele., Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd, Și se duc ca clipele, Scuturînd aripele, Și mă lasă pustiit, Vestejit și amorțit Și cu doru-mi singurei, De mă-ngîn numai cu el!

        DIN VALURILE VREMII... Din valurile vremii, iubita mea, răsai Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai - Și fața străvezie ca fața albei ceri Slăbită e de umbra duioaselor dureri! Cu zîmbetul tău dulce tu mîngîi ochii mei, Femei între stele și stea între femei Și întorcîndu-ți fața spre umărul tău stîng., În ochii fericirii mă uit pierdut și plîng. Cum oare din noianul de neguri să te rump, Să te ridic pe pieptu-mi, iubite înger scump, Și fața mea în lacrimi pe fața ta s-o plec, Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-nec Și mîna friguroasă s-o încălzesc la sîn, Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin. Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci Și umbra ta se pierde în negurile reci, De mă găsesc iar singur cu brațele în jos În trista amintire a visului frumos... Zadarnic după umbra ta dulce le întind: Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

           TE DUCI... Te duci și ani de suferință N-or să te vază ochii-mi triști, Înamorați de-a ta ființă, De cum zîmbești, de cum te miști. Și nu e blînd ca o poveste Amorul meu cel dureros, Un demon sufletul tău este Cu chip de marmură frumos. În față farmecul palorii Și ochi ce scînteie de vii, Sunt umezi înfiorătorii De lingușiri, de viclenii. Cînd mă atingi, eu mă cutremur, Tresar la pasul tău cînd treci, De-al genei tale gingaș tremur Atîrnă viața mea de veci. Te duci și rău n-o să-mi mai pară De-acum de ziua cea de ieri, Că nu am fost victimă iară Neînduratelor dureri. C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci Cu-a gurii dulci suflări fierbinți, Pe frunte-mi mîna n-o s-o luneci Ca să mă faci să-mi ies din minți. Puteam numiri defăimătoare În gîndul meu să-ți iscodesc, Și te uram cu-nverșunare, Te blestemam, căci te iubesc. De-acum nici asta nu-mi rămîne Și n-o să am ce blestema, Ca azi va fi ziua de mîne, Ca mîni toți anii s-or urma - O t...

      LASĂ-ȚI LUMEA..... Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie, De ți-ai da viața toată, Nimeni-n lume nu ne știe. Vin' cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. Printre crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strîmte, Și afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag, Pe cînd iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. Îi răspunde codrul verde Fermecat și dureros, Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. Te desfaci c-o dulce silă, Mai nu vrei și mai te lași, Ochii tăi sunt plini de milă, Chip de înger drăgălaș. Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate ; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. Tremurînd cu unde-n spume, Între trestie le farmă Și visînd o-ntreagă lume Tot nu poate să adoarmă. De-al tău chip el se pătrunde, Ca oglind...

DE-OR TRECE ANII... De-or trece anii cum trecură, Ea tot mai mult îmi va plăce, Pentru că-n toat-a ei făptură E-un ,,nu știu cum ” ș-un  ,,nu știu ce” M-a fermecat cu vro scînteie Din clipa-n care ne văzum? Deși nu e decît femeie, E totuși altfel, ,,nu știu cum”. De-aceea una-mi este mie De ar vorbi, de ar tăce; Dac-al ei glas e armonie, E și-n tăcere-i ,,nu știu ce”. Astfel robit de-aceeași jale Petrec mereu același drum... În taina farmecelor sale E-un  ,,nu știu ce” ș-un ,,nu știu cum”.

SOMNOROASE PĂSĂRELE... Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele - Noapte bună! Doar izvoarele suspină, Pe cînd codrul negru tace; Dorm și florile-n grădină - Dormi în pace! Trece lebăda pe ape Între trestii să se culce - Fie-ți îngerii aproape, Somnul dulce! Peste-a nopții feerie Se ridică mîndra lună, Totu-i vis și armonie - Noapte bună!

    PESTE VÎRFURI Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemîngîiet Îndulcind cu dor de moarte. De ce taci, cînd fermecată Inima-mi spre tine-ntorn? Mai suna-vei dulce corn, Pentru mine vre odată?

   CU MÎNE ZILELE-ȚI ADAOGI... Cu mîne zilele-ți adaogi, Cu ieri viața ta o scazi Și ai cu toate astea-n față De-a pururi ziua cea de azi. Cînd unul trece, altul vine În astă lume a-l urma, Precum cînd soarele apune El și răsare undeva Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-același vad, Se pare cum că-i altă toamnă, Ci-n veci aceleași frunze cad. Naintea nopții noastre îmblă Crăiasa dulcii dimineți; Chiar moartea însă e-o părere Și un visternic de vieți. Din orice clipă trecătoare Ăst adevăr îl înțeleg, Că sprijină vecia-ntreagă Și-nvîrte universu-ntreg. De-aceea zboară anu-acesta Și se cufunde în trecut, Tu ai ș-acum comoara-ntreagă Ce-n suflet pururi ai avut. Cu mîne zilele-ți adaogi, Cu ieri viața ta o scazi, Avînd cu toate astea-n față De-a purure ziua de azi. Priveliștile sclipitoare, Ce-n repezi șiruri se diștern, Repaosă nestrămutate Sub raza gîndului etern.

            VENEȚIA S-a stins viața falnicei Veneția, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de balauri; Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, Pătrunde luna, înălbind păreții. Okeanos se plînge pe canaluri... El numa-n veci e-n floarea tinereții, Miresei dulci i-ar da suflarea vieții, Izbește-n ziduri vechi, sunînd din valuri. Ca-n țintirim tăcere e-n cetate. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopții bate. Cu glas adînc, cu graiul de Sibile, Rotește lin în clipe cadențate: ,,Nu-nvie morții - e-n zadar, copile!”

       IUBIND ÎN TAINĂ... Iubind în taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ți placă ție, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. Dar nu mai pot. A dorului tărie Cuvinte dă duioaselor mistere; Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere A celui suflet ce pe al meu știe. Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi, Copila mea cu lungi și blonde plete? Cu o suflare răcorești suspinu-mi, C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. Fă un sfîrșit durerii... vin`la sînu-mi.

                     ODĂ          (ÎN METRU ANTIC) Nu credeam să-nvăț a muri vrodată; Pururi tînăr, înfășurat în manta-mi, Ochii mei nălțam visători la steaua Sigurătății. Cînd deodată tu răsăriși în cale-mi Suferință tu, dureros  de dulce... Pîn-în fund băui voluptatea morții Nendurătoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări... Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?                                     

       ȘI DACĂ Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii, E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii. Și dacă stelele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. Și dacă norii deși se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna.

PE LÎNGĂ PLOPII FĂRĂ SOȚ... Pe lîngă plopii fără soț Adesea am trecut; Mă cunoșteau vecinii toți - Tu nu m-ai cunoscut. La geamul tău ce strălucea Privii atît de des; O lume toată-nțelegea - Tu nu m-ai înțeles. De cîte ori am așteptat O șoaptă de răspuns! O zi din viață să-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns; O oră să fi fost amici, Să ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici O oră, și să mor. Dîndu-mi din ochiul tău senin O rază dinadins, În calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins; Ai fi trăit în veci de veci Și rînduri de vieți, Cu ale tale brațe reci Înmărmureai măreț, Un chip de-a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zîne ce străbat Din timpurile vechi. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți, Ce mi-i lăsară din bătrîni Părinții din părinți. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar, Că cu tristeță capul tău Se-ntoarce în zadar, Căci azi le semeni tuturor La umblet și la port, Și te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort. Tu trebuia să te cuprinzi...

        CE E AMORUL? Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încît să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. Dar încă de te-așteaptă-n prag În umbră de unghere, De se-ntîlnește drag cu drag Cum inima ta cere: Dispar și ceruri și pămînt Și pieptul tău se bate, Și totu-atîrnă de-un cuvînt Șoptind pe jumătate. Te urmărește săptămîni Un pas făcut alene, O dulce strîngere de mîni, Un tremurat de gene. Te urmăresc luminători Ca soarele și luna, Și peste zi de-atîtea ori Și noaptea totdeauna. Căci scris a fost ca viața ta De doru-i să nu-ncapă, Căci te-a cuprins asemenea Lianelor din apă.

         ADIO De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi, cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că cea mai dulce-ntre femei Mă lasă. Căci nu mai am de obicei Ca-n zilele acele, Să mă îmbăt și de scîntei Din stele, Cînd degerînd atîtea dăți, Eu mă uitam prin ramuri Și așteptam să te arăți La geamuri. O, cît eram de fericit Să mergem împreună, Sub acel farmec liniștit De lună! Și cînd în taină mă rugam Ca noaptea-n loc să steie, În veci alături să te am, Femeie! Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. Căci astăzi dacă mai ascult Nimicurile-aceste, Îmi pare-o veche, de demult Poveste. Și dacă luna bate-n lunci Și tremură pe lacuri, Totuși îmi pare că de-atunci Sunt veacuri Cu ochii serei cei dentîi Eu n-o voi mai privi-o... De-aceea-n urma mea rămîi - Adio!

   CÎND AMINTIRILE... Cînd amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung și cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele, Ce-au luminat atît de des Înduioșării mele. Și peste arbori răsfirați Răsare blînda lună, Ce ne găsea îmbrățișați Șoptindu-ne-mpreună A noastre inimi își jurau Credință pe toți vecii, Cînd pe cărări se scuturau De floare liliecii. Putut-au oare-atîta dor În noapte să se stîngă, Cînd valurile de izvor N-au încetat să plîngă, Cînd luna trece prin stejari Urmînd mereu în cale-și, Cînd ochii tăi, tot încă mari, Se uită dulci și galeși

 S-A DUS AMORUL... S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora. Uitarea le închide-n scrin Cu mîna ei cea rece, Și nici pe buze nu-mi mai vin, Și nici prin gînd mi-or trece. Atîta murmur de izvor, Atît senin de stele, Și un atît de trist amor Am îngropat în ele! Din ce noian îndepărtat Au răsărit în mine! Cu cîte lacrimi le-am udat, Iubito, pentru tine! Cum străbăteau atît de greu Din jalea mea adîncă, Și cît de mult îmi pare rău Că nu mai sufăr încă! Că nu mai vrei să te arați Lumină de-ndeparte, Cu ochii tăi întunecați Renăscători de moarte! Și cu acel smerit surîs, Cu acea blîndă față, Să faci din viața mea un vis, Din visul meu o viață. Să mi se pară cum că crești De acum răsare luna, În umbra dulcilor povești Din nopți o mie una. Era un vis misterios Și blînd din cale-afară, Și prea era de tot frumos De-au trebuit să piară. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. Prea ne pierdusem t...

          DOINA Dla Nistru pîn`la Tisa Tot Românul plînsu-m-s-a Că nu mai poate străbate De-atîta străinătate. Din Hotin și pân` la Mare Vin Muscaliide-a călare, De la Mare la Hotin Mereu calea ne-o ațin; Din Boian la Vatra-Dornii Au umplut omida cornii Și străinul ne tot paște De nu te mai poți cunoaște; Sus la munte, jos la vale, Și-au făcut dușmanii cale, Din Sătmar pîn` în Săcele Numai vaduri ca acele Vai de biet Român săracul, Îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, Nici îi este toamna toamnă, Nici e vară vara lui Și-i străin în țara lui. De la Turnu-n Dorohoi Curg dușmanii în puhoi Și s-așează pe la noi; Și cum vin cu drum de fier, Toate cîntecele pier, Sboară păsările toate De neagra străinătate; Numai umbra spinului La ușa creștinului. Își desbracă țara sînul, Codrul - frate cu Românul - De săcure se tot pleacă Și izvoarele îi seacă - Sărac în țară săracă ! Cine-au îndrăgit străinii Mînca-i-ar inima cînii, Mînca-i-ar ...

                                                        MOLDOVA  ÎN   1857 Scumpă Moldovă! țară de jale! Ah! în ce stare tu ai ajuns! Lasă-mă-a plânge ranele tale, Căci păn-în suflet mă simt pătruns! Tu, ce eşti bună, dulce, iubită, Tu, ce eşti fiica lui Dumnezeu, Cum te loveşte soarta cumplită! Cum te îneacă amarul greu! Lupii, și corbii,şi vulpii străine Fac a lor hrană din corpul tău, Şi tu, Moldovă, plătești cu bine La toţi aceia care-ți fac rău! O! cât de crunte ș-otrăvitoare Sunt pentru tine a lor muşcări, Când ei cu buze sfăşiitoare Răspund l-a tale dulci sărutări! Dar mult aprig trebuie să fie Chinul ce suferi, amarul chin, Când vezi chiar fiii-ţi cu duşmănie Rupându-ţi sânul de amor plin! Mamă duio...

                                                                                                                       LĂCRIMIOARE Multe flori lucesc în lume, Multe flori mirositoare! Dar ca voi, mici lăcrimioare, N-are-n lume nici o floare Miros dulce, dulce nume! Voi sunteţi lacrimi de îngeri Pe pământ din cer picate, Când, prin stele legănate, A lor suflete curate Zbor vărsând duioase plângeri. Sunteți fragede şi albe Ca iubita vieţii mele! Cu voi, scumpe strugurele, Albe mărgăritărele, Primăvara-ş...

O NOAPTE LA ŢARA                                                                                                                 Am o inimă în lume                                                                                                           Care știu că mă iubește...                                                   ...

         CÂNTIC   HAIDUCESC Iarna vine,vara trece Şi pădurea s-au rărit! Ziua-i viscol, noaptea-i rece, Greul vieţii au sosit! Cât mi-a fi iarna de mare, Ce-o să facem, vai de noi! Fără codru, fără soare, Făr' de bani, făr' de ciocoi? Sai pe creanga cea uscată, Dragă corbi, corbişor. Vezi, în calea depărtată Nu-i zări vrun călător? Călător cu punga plină Şi cu şal la cap legat, Să-mi mai cerc astă rugină Şi să-mi fac bani de iernat. Daleu! codre, frăţioare, Ce-ţi făcuşi frunzişul des, Unde-n pândă, la răcoare, Stam sunând din frunzi ades? Vara trece, iarna vine, Şi tu, codre, te-ai uscat! Trece vara, și ca tine Florile mi-am scuturat! Ne-au ajuns vremea de muncă, De scos arma de la brâu, De lăsat potica-n luncă Şi de dat capul sub frâu! Daleu! dragă primăvară, De-ai veni când aş vrea eu, Să mai ies voinic prin ţară, Să fiu iar la largul meu! Să-mi pun cuşma pe-o ureche Şi să-mi las plete-n vânt, Şi-n potica mea cea veche Să mă-ntind iar la pă...

DEȘTEPTAREA  ROMÂNIEI                   1848 Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare, N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător, Ce se-nalţă pân' la ceruri din a lumei deşteptare,                   Ca o lungă salutare                   Cătr-un falnic viitor? Nu simţiţi  inima voastră că tresare şi se bate? Nu simţiți în peptul vostru un dor sfânt și românesc La cel glas de înviere, la cel glas de libertate                 Ce pătrunde si răzbate                 Orice suflet omenesc? Iată ! lumea se deşteaptă din adânca-i letergie! Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ...

       LA GURA SOBEI Așezat la gura sobei noaptea pe când viscolește Privesc focul, scump tovarăs, care vesel pâlpâiește, Și prin flacăra albastră vreascurilor de aluni Văd trecând în zbor fantastic a poveștilor minuni. Iată-o pasere măiastră prinsă-n luptă c-un balaur; Iată cerbi cu stele-n frunte carii trec pe punți de aur; Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripați Care- ascund în mari palaturi mândre fete de-mpărați. Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume, Aducând pe lume albă feți-frumoși cu falnic nume; Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai... Nu departe stă Pepelea, tupilat în flori de mai. Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncânta E Ileana Cosânzeana! în cosiță floare-i cântă. Pană-n ziuă stau pe ganduri si la ea privesc uimit. Ca-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!         

                                       CÂNTICUL  MARGARITEI                      Auzit-ai, frate, de un plai frumos Care-n veci răsună de cântări iubite? Unde se-mpreună cerul luminos Cu albastrul mărei cei nemărginite? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale braţe de-mă,dragul meu! Unde vântul serii, blând ca un suspin, Leagănă-n tăcere dalbe flori de aur? Unde pe-ale rodii salbe de rubin Flutură verdeaţa frunzelor de laur? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu! Auzit-ai, frate, de acel Bosfor, Ce din valuri iese şi s-atuncă-n valuri? Care oglindează ca prin vis uşor Tainice saraiuri şi-nverzite maluri? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale braţe du-mă, ...

OASPEŢII  PRIMĂVERII În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată, La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată! E cocostârcul tainic în lume călător, Al primăverii dulce iubit prevestitor. El vine, se înalță, în cercuri line zboară Și, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară ; Iar copilașii veseli, cu peptul dezgolit, Aleargă, sar în cale-i și-i zic: ,,Bine-ai sosit!" În aer ciocârlia, pe casă rândunele, Pe crengile pădurii un roi de păsărele Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc Și pe deasupra bălții nagâtii se-nvârtesc. Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeață! În lume-i veselie, amor, sperare, viață, Și cerul si pământul preschimbă sărutări Prin raze aurite și vesele cântări!

      VÂNĂTORUL Vânătorul pleacă grabnic la a ziorilor ivire, Și pe soare, falnic oaspe, îl salută cu iubire. Lumea veselă tresare, mii de glasuri sunătoare Celebrează însoțirea naturei cu mândrul soare. Valuri limpede de aer, cu o mare nevăzută, Trec alin pe fața lumii și din treacăt  o sărută. Pe câmpia rourată pasul lasă urmă verde, Ce-n curând sub raza caldă se usucă se usucă  și se perde. Vânătorul soarbe-n cale-i răcoreala dimineții, Admirând jocul luminei pe splendoarele verdeții, Admirând în umbra caldă florile de prin poiene, Și pâraie cristaline , și vultani cu mândre pene. Pe colnic, în zarea luncii, un plop mare se ridică, Cu-a lui frunză argintie făcând umbră pe vălcică. Vânătorul la tulpină-i cade-n visuri iubitoare... Două veveriți pe-o creangă râd arma-i lucitoare.

SECERIȘUL Ciocârlia ciripie, fâlfâind din aripioare, Pe o scară de lumină se coboară de sub soare. Aerul e-n neclintire, el devine arzător; Prepelița cântă-n grâie grierul cântă-n mohor. În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii, Pe când era înca umed de răsuflul aurorii. Toți, privindu-i de departe, par că-noată-n galbin râu, Fetele fără ștergare și flăcăii fără brâu. Secerea, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade. Prepelița își ia puii și se duce; lanul scade. Iar în urmă, holda mândră, răsturnată prin bucăți. Se ridică-n snopi de aur, se clădește-n jumătăți. Mai departe, lucrând iute, un flăcău ș-o fată mare De tot snopul își dau gingaș o furișă sărutare, Când o pasere măiastră, peste lan trecând ușor, Zice: ,,Dulce-a mai fi pânea de la snopurile lor!"

        COSITUL Faptul zilei se aprinde pe a dealurilor frunte, Ș-un râu falnic de lumină se revarsă peste munte. Iarba coaptă străluceste, ea se clatină la vânt, Ș-a ei umbră lin se mișca în dungi negre pe pământ. Iată, vin cosașii veseli, se pun rând. Sub a lor coasă Câmpul ras rămâne verde ca o apă luminoasă. Unii brazdele răstoarnă, în căpiți alții le-adună, Le clădesc apoi în stoguri și un stuh le încunună. Mai devale-n cea dumbravă cu poiana tainuită, Unde umbra pare verde și de flori e-mbalsămită, Coasele sub teaca udă zinghenesc răsunător. Din căpiță în căpiță dumbrăveanca saltă-n zbor. Un flăcău, cosind deoparte, lângă-o tufă de sulcină, Vede iarba încâlcită, frântă pe la rădăcina. ,,Ce să fie?... Cuib de feară? ...O! minune!" zice el. Și, zâmbind, se pleacă iute de culege... un cercel!

LUNCA  DIN  MIRCEȘTI Bate vânt de primăvară și pe muguri îi deschide; Vântul bate, frunza crește, și voioasă lunca râde. Sub verdeața dragalașă dispar crengile pe rând, Și sub crengile umbroase mierla sare șuierând. O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare! În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare, Ș-un nou glas de armonie completează imnul sfânt Ce se-nalță cătră ceruri de pe veselul pământ.   Tot ce simte și viază, feară, pasere sau plântă În căldura primăverii naște, saltă, zboară, cântă. Omul își îndreaptă pasul cătră desul stejăriș, Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș. El se duce după visuri; inima lui crește plină De o sacră melodie, melanholică, divină, De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător Ce-i aduc în pept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor. Este timpul renvierii, este timpul rennoirei, Ș-a sperărei zâmbitoare, ș-a plăcerei, ș-a iubirei. Paserea-și gatește cuibul, floarea mândrele-i colori, Câmpul via s...

DIMINEAȚA  Ziori de ziuă se revarsă peste vesela natura,  Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură.  În curînd și el apare pe-orizontul aurit.  Sorbind roua dimineții de pe câmpul înverzit. El se-nalță de trei suliți pe cereasca mândră scara Și cu raze vii sărută june flori de primăvară, Dediței și viorele, brebenei și toporași. Ce răzbat prin frunzi uscate și s-arată dragalași. Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă. Pasarelele-și dreg glasul prin huceagul de sub luncă. În grădini, în câmpii, dealuri, prin poiene și prin vii Ard movili buruienoase, scoțând fumuri cenușii. Caii zburdă prin ceairuri;turma zbeară la pășune; Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n răpigiune, Și o blândă copiliță, lâna din fuior, Paste bobocei de aur lâng-un limpede izvor.

       CONCERTUL ÎN LUNCĂ În poiana tăinită unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună, Ca s-asculte-o cântăreață revenită-n primăvară Din străinătatea neagră, unde-i viața mult amară. Roi de flăcări ușurele, lucioli scânteitoare Trec în aer stau lipite, de lumânărele-n floare Răspâdind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie Ce mărește-n mezul nopții dalba luncii feerie. Iată, vin pe rând, păreche, și pătrund cole-n poiană Bujorelul vioi, rumen, cu năltuța odoleană, Frățiori și romănițe care se ațin la drumuri, Clopoței și măzărele, îmbătate de parfumuri. Iată frageda sulcină, stelișoare, blânde nalbe, Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe Dediței și garofițe, pârguite-n foc de soare, Toporași ce se închină gingașelor lăcrimioare. Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie, Nufărul din baltă, vine întristat, fară soție, Și el apare galbin, oacheșele viorele Se retrag de el depart...

       MALUL  SIRETULUI                                   Aburii ușori a nopții ca fantasma se ridică Și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică. Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur.                                   Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verde Și privesc cum apa curge și la cotiri ea se perde, Cum se schimbă-n vălurele pe prundișul lunecos, Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.                                   Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară, Când sălbatici...

    TUNELUL                                         Pe lanul lung și verde, cu grâul răsărit, O umbră călătoare se-ntinde-ncet și trece, Precum un râu de munte când gheața s-a topit Se varsă peste maluri, câmpiile să-nece.                                         E umbra unor nouri albii, ușori, marunți Ce lunecă sub soare, clădind un lanț de munți; Ei vin în mezul zilei c-un surd și tainic sunet Și, ca semnal de viața, aprind în cer un tunet.                                         Văzduhul bubuiește!...

SĂMĂNĂTORII Sămănătorii harnici, cu sacul subsusoară, Paşescu-n lungul brazdei pe fragedul pământ; Pe culme, pe vălcele se suie și coboară Zvârlind în a lor cale seminţa dupa vânt. ,,O mie!"zice unul menind cu veselie. ,,Noroc și roadă bună!"adaoge un alt. ,,Ca vrabia de toamnă rotund spicul să fie! Ca trestia cea naltă sa fie paiul nalt! Din ziori și până-n noapte tot grâul să răsară; În el să se ascundă  porumbii osteniți, Și când flăcăi și fete vor secera la vară, În valuri mari de aur să-noate rătăciți!" Sămănătorii veseli spre fund înainteaza, De-a curmezişul brazdei boroanele pornesc, Şi grapele spinoase de-aproape le urmează Îngroapă-ncet seminţa si câmpul netezesc.

        LACUL Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă ; Tresărind în cercuri albe El cutremură o barcă Şi eu trec de-a lung de maluri, Parc-ascult şi parc-aştept Ea din trestii să răsară Şi să-mi cadă lin pe piept ; Să sărim în luntrea mică, Îngînaţi de glas de ape, Şi să scap din mîna cîrma, Şi lopeţile să-mi scape ; Să plutim cuprinşi de farmec Sub lumina blîndei lune - Vîntu-n trestii lin foşnească,  Unduioasa apă sune ! Dar nu vine... Singuratic În zadar suspin şi sufăr Lîngă lacul cel albastru Încărcat cu flori de nufăr.