Poezia Frumoasă-i... de Mihai Eminescu

   FRUMOASĂ-I...


În lacul cel verde și lin
Resfrînge -se cerul senin,
Cu norii cei albi de argint,
Cu soarele nori sfîșiind.
Dumbrava cea verde pe mal
S-oglindă în umedul val,
O stîncă stîrpită de ger
Înalț-a ei frunte spre cer.
Pe stînca sfărmată mă sui,
Gîndirilor aripi le pui;
De-acolo cu ochiul uimit
Eu caut colo-n răsărit
Și caut cu sufletul dus
La cerul pierdut în apus.
Cobor apoi stînca în jos,
Mă culc între flori cu miros,
Ascult la a valului cînt,
La geamătul dulce din vînt.
Natura de jur, împrejur,
Pe sus e o boltă de-azur
Pe jos e un verde covor,
Țesut cu mii tinere flori.
Văd apa ce tremură lin
Cum vîntul o-ncruntă-n suspin,
Simt zefir cu-aripi de fiori
Muiate în miros de flori,
Văd lebede, barcă de vînt,
Prin unde din aripe dînd,
Văd fluturi albaștri, ușori,
Roind și bînd miere din flori.


De ce nu am aripi să zbor!
M-aș face un flutur ușor,
Un flutur ușor și gentil
Cu suflet voios de copil,
M-aș pune pe-o floare de crin,
Să-i beau suflețelul din sîn,
Căci am eu pe-o floare necaz:
Frumoasă-i ca ziua de azi!