Poezia Phylosophia Copilei de Mihai Eminescu

PHYLOSOPHIA COPILEI

Glasul plăcerei dulce iubit
Cheamă gîndirea pe a mea frunte,
Ce zboară tainic ca și o luntre
În oceànu-i nemărginit.


Stelele toate angeli îi par,
Angeli cu aripi strălucitoare,
A căror inimi tremurătoare
Candele d-aur nouă mi-apar.


Falnică-i pare legea Creării,
Lumi ce de focuri în lumi înot,
Candeli aprinse lui Zebaot,
Ce ard topirea și renvierei.


Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce
Îi pare legea de a iubi,
Fără ea nu e de a trăi,
Fără ea omul ca stins se duce.


De-aceea nu voi ca eu să fiu :
Pală idee-a Dumnezeirei,
Șotă copilă a nesimțirei,
Foc mort ce pare a arde viu.


Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lume
O frunte albă să o desmierd
Și-n ea gîndirea mea  să o pierd,
Cum pierde-un èco pribeagul nume.



Să-ncunun capul unui iubit
Cu vise d-aur în rai ţesute,
Pînă ce ginii necunoscute
Mi-ar rumpe lanţul d-a fi trăit.