Poezia Horia de Mihai Eminescu

                  HORIA


Să privesc-Ardealul lunei i-e rușine
Că-a robit copiii-i pe sub mîni streine.


Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață,
Își ascunde tristă galbena ei față.


Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munților se pare,


Iar Carpații țepeni îngropați în nori
Își vuiau prin tunet gîndurile lor.


- Eu am - zise-un tunet -  suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;


Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ție.


- Nalți suntem noi munții - zise-un vechi Carpat -
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.


Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roșu o- nsenină,


Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.


Și un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetînd că-i Joe, dumnezeul lor,


Cînd în miezul nopții, cununat cu nymb,
Fulgere aruncă sus de pe Olymp.