Poezia Mihai Viteazul Și Turcii de Dimitrie Bolintineanu

MIHAI VITEAZUL ȘI TURCII




Oștile păgâne pasă la hotare.
Mihai Vodă șade la o masă mare.
Căpitanii 'n juru-i beau, se veselesc,
Când deodată 'n sală intră-un sol turcesc.
- Padișahul nostru m'a trimis la tine
Să-i plătești tributul ce i se cuvine !...




Mihai Vodă tace. Oaspeți mare-mic,
Cu onor din teacă spedele-și ridic.
Luna varsă raze dulci și auroase,
Iat' acum se scoală Doamna-i tinerică
Rumenă, suavă ca o zambilică.




Sub hlamida-i saltă rotungioru-i sân,
Crini și garofițe pe-al ei chip se'ngân,
Părul pe-a ei frunte joacă grațios,
Ochii cu tristețe cat'acum în jos :




- Unde este timpul cel de altădată
Când Mihai Viteazul știa să se bată ?
Cela ce 'n primejdii stă și se gândește
Inamicii țării jugu-i pregătește.
Pentru tron, mărire, dulcea-i soțioară
Gata-i să se ducă și'n locu-i să moară !
Doamne, tu ai dreptul s'o abandonezi,
Dar nu ai pe-acela plângând ca s'o vezi.
Du-te, mori în luptă, dulcele meu mire,
Că de nu ești vrednic, plec la mânăstire !
Atunci Mihai Vodă se scoală deodată
Și spre sol întoarce fața-i gândurată :
- Mergi și spune-i celui care te-a trimis
Că Mihai Viteazul ochii n'a închis.
Au voiești pe țară biruri noi a pune ?
Padișahul vostru, fără de'ncongior
Vrea să nimicească p'acest brav popor.
Dar mai bine piară, dacă i-a fost dat,
Decât cu rușine, mic și atârnat !




Și zicând acestea, ia o bardă'n mână,
Iute strânge'n juru-i armia română
Și cu ea deavalma, făr'să zăbovească,
Sfarmă și respinge armia turcească.
Chiar și Sinan Pașa, plin de umilinți,
A căzut în apă și-a pierdut doi dinți.


Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Nalță-o mânăstire și trei parastasuri.

Poezia Mihai Viteazul Și Turcii de Dimitrie Bolintineanu

MIHAI VITEAZUL ȘI TURCII




Oștile păgâne pasă la hotare.
Mihai Vodă șade la o masă mare.
Căpitanii 'n juru-i beau, se veselesc,
Când deodată 'n sală intră-un sol turcesc.
- Padișahul nostru m'a trimis la tine
Să-i plătești tributul ce i se cuvine !...




Mihai Vodă tace. Oaspeți mare-mic,
Cu onor din teacă spedele-și ridic.
Luna varsă raze dulci și auroase,
Iat' acum se scoală Doamna-i tinerică
Rumenă, suavă ca o zambilică.




Sub hlamida-i saltă rotungioru-i sân,
Crini și garofițe pe-al ei chip se'ngân,
Părul pe-a ei frunte joacă grațios,
Ochii cu tristețe cat'acum în jos :




- Unde este timpul cel de altădată
Când Mihai Viteazul știa să se bată ?
Cela ce 'n primejdii stă și se gândește
Inamicii țării jugu-i pregătește.
Pentru tron, mărire, dulcea-i soțioară
Gata-i să se ducă și'n locu-i să moară !
Doamne, tu ai dreptul s'o abandonezi,
Dar nu ai pe-acela plângând ca s'o vezi.
Du-te, mori în luptă, dulcele meu mire,
Că de nu ești vrednic, plec la mânăstire !
Atunci Mihai Vodă se scoală deodată
Și spre sol întoarce fața-i gândurată :
- Mergi și spune-i celui care te-a trimis
Că Mihai Viteazul ochii n'a închis.
Au voiești pe țară biruri noi a pune ?
Padișahul vostru, fără de'ncongior
Vrea să nimicească p'acest brav popor.
Dar mai bine piară, dacă i-a fost dat,
Decât cu rușine, mic și atârnat !




Și zicând acestea, ia o bardă'n mână,
Iute strânge'n juru-i armia română
Și cu ea deavalma, făr'să zăbovească,
Sfarmă și respinge armia turcească.
Chiar și Sinan Pașa, plin de umilinți,
A căzut în apă și-a pierdut doi dinți.


Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Nalță-o mânăstire și trei parastasuri.