Poezia Un Suflet Larg Să Mă-Nțeleagă de Alexandru Vlahuță

POEZIA UN SUFLET LARG SĂ MĂ-NȚELEAGĂ



Un suflet larg să mă-nțeleagă,
Să fiu al lui, să fie-al meu,
L-am căutat o lume-ntreagă,
Și-l caut, și-l visez mereu.


Te voi fi întîlnit vrodată-n cale,
Prietin pururi așteptat,
Sub raza gîndurilor tale
O clipă poate-am lunecat...


O clipă, și în juru-mi iarăși
Pustiu și noapte s-a făcut,
Ca-n loc să fim pe veci tovarăși,
Pe veci să-ți fiu necunoscut !

Poezia Un Suflet Larg Să Mă-Nțeleagă de Alexandru Vlahuță

POEZIA UN SUFLET LARG SĂ MĂ-NȚELEAGĂ



Un suflet larg să mă-nțeleagă,
Să fiu al lui, să fie-al meu,
L-am căutat o lume-ntreagă,
Și-l caut, și-l visez mereu.


Te voi fi întîlnit vrodată-n cale,
Prietin pururi așteptat,
Sub raza gîndurilor tale
O clipă poate-am lunecat...


O clipă, și în juru-mi iarăși
Pustiu și noapte s-a făcut,
Ca-n loc să fim pe veci tovarăși,
Pe veci să-ți fiu necunoscut !

Poezia Cîrmacii de Alexandru Vlahuță

POEZIA CÎRMACII



Din bordei - de lîngă vatra unde stă nenorocirea
Ca o strajă neclintită - ridicatu-mi-am privirea
Sus, spre sfetnici, și văzut-am a lor fețe luminoase,
Ș-am văzut maimuțăria, strîmbăturele grețoase
Astor molii, astor ciocli, dezmățați copii ai spumei,
Care-n aur văd, smintiții, sufletul și cinstea lumei,
Inimi dogorîte-n para poftei de-a se-navuți,
Stînd ca viermii pe-un cadravu, ce-a-nceput a se-mpuți.


I-am văzut - păpuși gătite, tologiți, în jeturi moi,
Trîntori, fără nici o grijă, și străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale țării măruntaie
Și cătînd, nesocotiții, ca din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai rămas teafăr.


Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr.
Dar înnuntru - sub medalii - și sub hainele bogate
Clocotește-n oala cărnei, otrăvită de păcate,
La a nefrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocotește crima.

..............................................................................................


Stoarceți, stoarceți măduva din țară !
Nu vă pese ! Striviți totul ! Cugetați că poate mîini
O să pierdeți cîrma țării ș-or să vină alți stăpîni.
Deci, pîrjol și praf ! Opinca - hoitul să rămînă os -
Ca să nu mai aibă alții, după voi, nimic de ros.

..............................................................................

Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri și-n dantele
Vă-nvăliți a voastră carne, voi, ce-n cîteva inele
Purtați hrana ce lipsește unei jumătăți de țară,
Spuneți, nu cumva vrodată s-a-ntîmplat să vi se pară
Că a voastre diamante se topesc și vi s-arată
ca atîtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată ?


Vai, acele pietre scumpe - ochi focoși sub geana serii -
Credeți voi că sînt podoabe ? Nu ! sînt lăcrimile țării !


Dar te-a-ncălecat de-acum, cal, te du unde te mînă
Călărețul, o maimuță, care ține-n a ei mînă
Frîul tău- a ta viață. Du-o unde vrea să meargă !
Cînd uscatele-i călcîie bat în burta ta, aleargă,
Iar cînd frîul îl strînge, de-ți trosnesc dinții din gură,
Te oprește : să răsufle vrea scîrboasa pocitură.


Vai, nenorocită țară, rele zile-ai mai ajuns !
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ți fără milă l-au străpuns
Și-n bucăți împart, infamii, carnea ta, avutul tău !
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,


Aști nemernici fără suflet, fără nici un căpătîi,
Țin a tale zile-n mînă ș-a ta cinste sub călcîi.
Și călări pe tine, țară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împărați - călări pe trestii.
Ei sînt mari și tari, și nu au nici rușine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmașii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă ? Lopătari, la cîrma țării
Sînt stăpîni pe vas, pe vînturi, și pe valurile mării !
Și cînd cugeți c-acești trîntori, astă haită de samsari
Prin terptipuri și prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Și cînd vezi pe-a vieții scară unde-au fost și unde sînt,
Cînd îi vezi cu ce mîndrie, cu ce ochi semeți și crunt
Privesc azi din înălțime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trîntit,
Cînd te uiți cum se răsfață, cum își fac de cap mișeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii !


Ș-apoi, după ce-au dat palme, și-au scuipat în fața țării,
După ce-a-mbrîncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul - acești oameni de nimic, acești mișei -


Au curaju-n fața lumii ca să strige-n gura mare :
Ne vrem țara ! Îi vrea țara ? Auziți nerușinare !
Vai, de-ar fi pe voia țării, știți voi unde v-ați trezi !
Într-o ocnă - da ! -acolo oasele v-ar putrezi !


Cum să mai vedem țară cinste, muncă, propășire,
Cînd spoiala azi e totul, cînd vezi că prin lingușire
Și fățărnicii, netoții, au ajuns așa departe !
Cum să-ți mai trudești viața ca să-nveți puțină carte
Cînd te uiți că-n astă țară, dată pradă celor răi,
Înțelepții sînt victime, ticăloșii sînt călăi !


Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ți mască, fă-te blând,
Pleacă-ți fruntea ta cucernic, bate-ți pieptul tău strigînd :
,,Scumpa, draga Românie, idolul vieții mele !”
Și cînd vei fi Leu, pisică, scoate-ți ghearele din piele !
Iată norma după care poți s-ajungi unde poftești !
Ș-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să rosești,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,
Cearcă-ți sabia în gîtul conștiinței tale-ntîi !


Asta-i lecția pe care o lăsați posterității !
Ah, cumplit v-ați răs de lege și de cumpăna dreptății,
Și de oameni, și de țară, și de tot ce-i sfânt pe lume !


Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
Și vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi bandiți,
Nici atît de cruzi la suflet, nici atît de iscusiți.

Poezia Cîrmacii de Alexandru Vlahuță

POEZIA CÎRMACII



Din bordei - de lîngă vatra unde stă nenorocirea
Ca o strajă neclintită - ridicatu-mi-am privirea
Sus, spre sfetnici, și văzut-am a lor fețe luminoase,
Ș-am văzut maimuțăria, strîmbăturele grețoase
Astor molii, astor ciocli, dezmățați copii ai spumei,
Care-n aur văd, smintiții, sufletul și cinstea lumei,
Inimi dogorîte-n para poftei de-a se-navuți,
Stînd ca viermii pe-un cadravu, ce-a-nceput a se-mpuți.


I-am văzut - păpuși gătite, tologiți, în jeturi moi,
Trîntori, fără nici o grijă, și străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale țării măruntaie
Și cătînd, nesocotiții, ca din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai rămas teafăr.


Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr.
Dar înnuntru - sub medalii - și sub hainele bogate
Clocotește-n oala cărnei, otrăvită de păcate,
La a nefrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocotește crima.

..............................................................................................


Stoarceți, stoarceți măduva din țară !
Nu vă pese ! Striviți totul ! Cugetați că poate mîini
O să pierdeți cîrma țării ș-or să vină alți stăpîni.
Deci, pîrjol și praf ! Opinca - hoitul să rămînă os -
Ca să nu mai aibă alții, după voi, nimic de ros.

..............................................................................

Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri și-n dantele
Vă-nvăliți a voastră carne, voi, ce-n cîteva inele
Purtați hrana ce lipsește unei jumătăți de țară,
Spuneți, nu cumva vrodată s-a-ntîmplat să vi se pară
Că a voastre diamante se topesc și vi s-arată
ca atîtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată ?


Vai, acele pietre scumpe - ochi focoși sub geana serii -
Credeți voi că sînt podoabe ? Nu ! sînt lăcrimile țării !


Dar te-a-ncălecat de-acum, cal, te du unde te mînă
Călărețul, o maimuță, care ține-n a ei mînă
Frîul tău- a ta viață. Du-o unde vrea să meargă !
Cînd uscatele-i călcîie bat în burta ta, aleargă,
Iar cînd frîul îl strînge, de-ți trosnesc dinții din gură,
Te oprește : să răsufle vrea scîrboasa pocitură.


Vai, nenorocită țară, rele zile-ai mai ajuns !
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ți fără milă l-au străpuns
Și-n bucăți împart, infamii, carnea ta, avutul tău !
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,


Aști nemernici fără suflet, fără nici un căpătîi,
Țin a tale zile-n mînă ș-a ta cinste sub călcîi.
Și călări pe tine, țară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împărați - călări pe trestii.
Ei sînt mari și tari, și nu au nici rușine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmașii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă ? Lopătari, la cîrma țării
Sînt stăpîni pe vas, pe vînturi, și pe valurile mării !
Și cînd cugeți c-acești trîntori, astă haită de samsari
Prin terptipuri și prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Și cînd vezi pe-a vieții scară unde-au fost și unde sînt,
Cînd îi vezi cu ce mîndrie, cu ce ochi semeți și crunt
Privesc azi din înălțime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trîntit,
Cînd te uiți cum se răsfață, cum își fac de cap mișeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii !


Ș-apoi, după ce-au dat palme, și-au scuipat în fața țării,
După ce-a-mbrîncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul - acești oameni de nimic, acești mișei -


Au curaju-n fața lumii ca să strige-n gura mare :
Ne vrem țara ! Îi vrea țara ? Auziți nerușinare !
Vai, de-ar fi pe voia țării, știți voi unde v-ați trezi !
Într-o ocnă - da ! -acolo oasele v-ar putrezi !


Cum să mai vedem țară cinste, muncă, propășire,
Cînd spoiala azi e totul, cînd vezi că prin lingușire
Și fățărnicii, netoții, au ajuns așa departe !
Cum să-ți mai trudești viața ca să-nveți puțină carte
Cînd te uiți că-n astă țară, dată pradă celor răi,
Înțelepții sînt victime, ticăloșii sînt călăi !


Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ți mască, fă-te blând,
Pleacă-ți fruntea ta cucernic, bate-ți pieptul tău strigînd :
,,Scumpa, draga Românie, idolul vieții mele !”
Și cînd vei fi Leu, pisică, scoate-ți ghearele din piele !
Iată norma după care poți s-ajungi unde poftești !
Ș-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să rosești,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,
Cearcă-ți sabia în gîtul conștiinței tale-ntîi !


Asta-i lecția pe care o lăsați posterității !
Ah, cumplit v-ați răs de lege și de cumpăna dreptății,
Și de oameni, și de țară, și de tot ce-i sfânt pe lume !


Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
Și vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi bandiți,
Nici atît de cruzi la suflet, nici atît de iscusiți.

Poezia Să Plec ? de Alexandru Vlahuță

POEZIA SĂ PLEC ?


Să plec ? Ah, mult e dureros
Să plec de lîngă ea.
Din sufletu-mi pustiu, noptos,
Să sting drăguța-i stea.


Căci o iubesc cum n-am iubit
Ființă-n viața mea.
A, traiul meu va fi cernit
Departe dus de ea.


Și cînd gîndesc să plec, îmi pare
Că văd cum se sfarmă
Și munți, și stele lucitoare,
Și cerul de aramă.


Și toate cad bucăți mărunte
Și fac în fața mea
Un zid înalt, nalt cît un munte,
Ca-n veci să stau cu ea.


O, da, să stau, căci o iubesc,
Să stau, s-o văd zîmbesc,
Să-i sorb din ochi focul ceresc
Și s-o ascult vorbind.


O, da, să stau, căci fără ea
Mi s-ar părea că mor,
Să stau, să-i spun durerea mea
Și vecinicul meu dor.

Poezia Să Plec ? de Alexandru Vlahuță

POEZIA SĂ PLEC ?


Să plec ? Ah, mult e dureros
Să plec de lîngă ea.
Din sufletu-mi pustiu, noptos,
Să sting drăguța-i stea.


Căci o iubesc cum n-am iubit
Ființă-n viața mea.
A, traiul meu va fi cernit
Departe dus de ea.


Și cînd gîndesc să plec, îmi pare
Că văd cum se sfarmă
Și munți, și stele lucitoare,
Și cerul de aramă.


Și toate cad bucăți mărunte
Și fac în fața mea
Un zid înalt, nalt cît un munte,
Ca-n veci să stau cu ea.


O, da, să stau, căci o iubesc,
Să stau, s-o văd zîmbesc,
Să-i sorb din ochi focul ceresc
Și s-o ascult vorbind.


O, da, să stau, căci fără ea
Mi s-ar părea că mor,
Să stau, să-i spun durerea mea
Și vecinicul meu dor.

Poezia Fustă Scurtă, Ghete Albe, Buze Roșii de Alexandru Vlahuță

POEZIA FUSTĂ SCURTĂ, GHETE ALBE, BUZE ROȘII




O-ntîlnești mereu, ai crede-o trasă-n mii de exemplare.
Pururea împresurată de priviri cuceritoare -
Sedentari ce bat din pinteni, ghiuji ce fac pe ticăloșii -
Ea pășește, zîmbitoare,
Arborîndu-și pretutindeni ,,semnele-i particulare” :
Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.



La o parte ! Trece zîna veseliei zgomotoase.
În tăăcuta noapte-a morții ea e rîsul și lumina...
Plîngă de durerea țării cîrtitorii și fricoșii,
Peste rănile-i deschise, radioasă trece zîna,
Ca un steag de biruință pe un cîmp albit de oase...
Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.



Legănîndu-se din șolduri, trece zveltă, zîmbitoare.
Tu-ți plîngi neamul pus pe cruce, la răspînte de pieire,
Plîng de-nvăluirea țării, în mormîntul lor, strămoșii.
Ea, cu farmece-n privire,
Grațiile și le primblă, în costum de vînătoare :
Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.

Poezia Fustă Scurtă, Ghete Albe, Buze Roșii de Alexandru Vlahuță

POEZIA FUSTĂ SCURTĂ, GHETE ALBE, BUZE ROȘII




O-ntîlnești mereu, ai crede-o trasă-n mii de exemplare.
Pururea împresurată de priviri cuceritoare -
Sedentari ce bat din pinteni, ghiuji ce fac pe ticăloșii -
Ea pășește, zîmbitoare,
Arborîndu-și pretutindeni ,,semnele-i particulare” :
Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.



La o parte ! Trece zîna veseliei zgomotoase.
În tăăcuta noapte-a morții ea e rîsul și lumina...
Plîngă de durerea țării cîrtitorii și fricoșii,
Peste rănile-i deschise, radioasă trece zîna,
Ca un steag de biruință pe un cîmp albit de oase...
Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.



Legănîndu-se din șolduri, trece zveltă, zîmbitoare.
Tu-ți plîngi neamul pus pe cruce, la răspînte de pieire,
Plîng de-nvăluirea țării, în mormîntul lor, strămoșii.
Ea, cu farmece-n privire,
Grațiile și le primblă, în costum de vînătoare :
Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.

Poezia Supt Legea Tunului de Alexandru Vlahuță I, II, și III

POEZIA SUPT LEGEA TUNULUI I, II, ȘI III


1.
Ard, zi și noapte, marile furnale,
În vastele uzine ale morții.
Din mii de coșuri - funerare torții -
Se-nalță limbi de flăcări infernale,


Ce spun că toate-s șubrede pe lume,
Că vremea-și sparge formele ei goale,
Dînd celui tare dreptul să se scoale
Asupra celui slab și să-l zugrume.


Se prăbușesc cetăți, credinți și prăvili,
Ce ni le-nchinăm nestrămutate :
Un vînt turbat asupra lumii bate, -
Pieire e, și rupte-s orice stavili...

2.
Ce tristă și amară-nvățătură
Din viforul acesta se ridică !
Iar vei trăi, sărmane om, în frică,
Iar te-a supus întunecata ură.


Popoarele-nvrijbite între ele
Vor sta de-acum, ca fiarele, la pîndă,
Sub veșnica-narmărilor osîndă,
Cătînd unul pe altul să se-nșele.


Căci răni adînci, în veci nevindecate,
Vor sîngera-n tăcerea așteptării ;
Copii crescuți în setea răzbunării
Vor duce-n luptă proaspete armate,


Și iarăși vor acoperi pămîntul
Mormanele de morți și de ruine,
Și toat-a lumii trudă spre mai bine
Ca pulberea va risipi-o vîntul...

3.
Lan ruginit, verigă cu verigă,
Iubirea dintre oameni se desface :
Cînd fiara - ostenită-n Cain - tace,
E sîngele lui Abel care strigă.

Poezia Supt Legea Tunului de Alexandru Vlahuță I, II, și III

POEZIA SUPT LEGEA TUNULUI I, II, ȘI III


1.
Ard, zi și noapte, marile furnale,
În vastele uzine ale morții.
Din mii de coșuri - funerare torții -
Se-nalță limbi de flăcări infernale,


Ce spun că toate-s șubrede pe lume,
Că vremea-și sparge formele ei goale,
Dînd celui tare dreptul să se scoale
Asupra celui slab și să-l zugrume.


Se prăbușesc cetăți, credinți și prăvili,
Ce ni le-nchinăm nestrămutate :
Un vînt turbat asupra lumii bate, -
Pieire e, și rupte-s orice stavili...

2.
Ce tristă și amară-nvățătură
Din viforul acesta se ridică !
Iar vei trăi, sărmane om, în frică,
Iar te-a supus întunecata ură.


Popoarele-nvrijbite între ele
Vor sta de-acum, ca fiarele, la pîndă,
Sub veșnica-narmărilor osîndă,
Cătînd unul pe altul să se-nșele.


Căci răni adînci, în veci nevindecate,
Vor sîngera-n tăcerea așteptării ;
Copii crescuți în setea răzbunării
Vor duce-n luptă proaspete armate,


Și iarăși vor acoperi pămîntul
Mormanele de morți și de ruine,
Și toat-a lumii trudă spre mai bine
Ca pulberea va risipi-o vîntul...

3.
Lan ruginit, verigă cu verigă,
Iubirea dintre oameni se desface :
Cînd fiara - ostenită-n Cain - tace,
E sîngele lui Abel care strigă.

Poezia În Zile Grele de Alexandru Vlahuță

ÎN ZILE GRELE


Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,
Și nu mai știm de-ai noștri, nici ei de noi nu știu...
Cu gîndul doar, pe negre întinderi de pustiu,
Ne căutăm, ca orbii, în volbura urgiei,


Citeam, și-mi păreau basme, cum se lăsau pe țară
Întunecate oarde, ca norii de lăcuste.
Vuia-n văzduh năvala puhoaielor din puste,
Cum răpăie pămîntul sub ploiele de vară.


Citeam de lanuri arse, de sate pustiite,
Femei, cu prunci în brațe, prin codri rătăcind,
Cîte-un bătrîn ce cată, din vîrful unui grind,
Cum trec, mînați în cîrduri, ca turmele de vite.


Cum trec, duși în robie, subt bici, feciori și fete,
Și carele-ncărcate cu bogăția țării,
Și-n urmă, cît bat ochii, în limpezișul zării,
Grămezi de scrum din toată strînsura pe-ndelete...


Citeam și-mi păreau basme. Și iată că destinul
Vru să trăiesc aievea acele zile grele ;
Și văd cum calcă lifta pămîntului țării mele,
Cum tot avutul nostru ni-l bîntuie străinul :


Să nu mai știu nimica de cei rămași acasă,
Decît că e vrășmașul stăpîn pe soarta lor...
Gîndindu-mă la dînșii, muncit de griji, de dor,
Stau în adîncul nopții, cu coatele pe masă,


Și-i văd săpînd la șanțuri, bătuți, bolnavi, sub zloată -
Moșnegi căzuți pe drumuri, femei batjocorite -
În jurul lor, copiii cu brațele ciuntite
Înfățișează jertfa și jalea țării toată.


Și-atunci tresar gîndul că prea am trăit bine ;
Prea mult am rîs; prea-n toate vedeam numai un joc...
Și trebuia să vie acest năprasnic foc.
În larg să ne deschidă drum nou, printre ruine.


Fii binecuvîntată, fecundă suferință,
Tu ce ne ești trimeasă de veșnica dreptate
Să curăți neamul nostru de vechile păcate,
Să faci din el o-ntreagă și singură ființă !


M-ai învățat, durere, ce e să ai o țară.
Și-n inima-mi rănită adînc ți-ai scris cuvîntul :
Cu sînge și cu lacrimi va să frămînți pămîntul
Din care-aștepți viața cea nouă să răsară.

Poezia În Zile Grele de Alexandru Vlahuță

ÎN ZILE GRELE


Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,
Și nu mai știm de-ai noștri, nici ei de noi nu știu...
Cu gîndul doar, pe negre întinderi de pustiu,
Ne căutăm, ca orbii, în volbura urgiei,


Citeam, și-mi păreau basme, cum se lăsau pe țară
Întunecate oarde, ca norii de lăcuste.
Vuia-n văzduh năvala puhoaielor din puste,
Cum răpăie pămîntul sub ploiele de vară.


Citeam de lanuri arse, de sate pustiite,
Femei, cu prunci în brațe, prin codri rătăcind,
Cîte-un bătrîn ce cată, din vîrful unui grind,
Cum trec, mînați în cîrduri, ca turmele de vite.


Cum trec, duși în robie, subt bici, feciori și fete,
Și carele-ncărcate cu bogăția țării,
Și-n urmă, cît bat ochii, în limpezișul zării,
Grămezi de scrum din toată strînsura pe-ndelete...


Citeam și-mi păreau basme. Și iată că destinul
Vru să trăiesc aievea acele zile grele ;
Și văd cum calcă lifta pămîntului țării mele,
Cum tot avutul nostru ni-l bîntuie străinul :


Să nu mai știu nimica de cei rămași acasă,
Decît că e vrășmașul stăpîn pe soarta lor...
Gîndindu-mă la dînșii, muncit de griji, de dor,
Stau în adîncul nopții, cu coatele pe masă,


Și-i văd săpînd la șanțuri, bătuți, bolnavi, sub zloată -
Moșnegi căzuți pe drumuri, femei batjocorite -
În jurul lor, copiii cu brațele ciuntite
Înfățișează jertfa și jalea țării toată.


Și-atunci tresar gîndul că prea am trăit bine ;
Prea mult am rîs; prea-n toate vedeam numai un joc...
Și trebuia să vie acest năprasnic foc.
În larg să ne deschidă drum nou, printre ruine.


Fii binecuvîntată, fecundă suferință,
Tu ce ne ești trimeasă de veșnica dreptate
Să curăți neamul nostru de vechile păcate,
Să faci din el o-ntreagă și singură ființă !


M-ai învățat, durere, ce e să ai o țară.
Și-n inima-mi rănită adînc ți-ai scris cuvîntul :
Cu sînge și cu lacrimi va să frămînți pămîntul
Din care-aștepți viața cea nouă să răsară.

Poezia Vis De-o Clipă de Alexandru Vlahuță

VIS DE-O CLIPĂ




S-a întunecat și plouă.
Dus pe gînduri, în tărece,
Migălesc o formă nouă
Pentru vechea mea durere.



Tu tipti vii pe la spate,
Nici te simt, de lin ce-aluneci,
Cu mîni moi și parfumate
Dulce ochii mi-i întuneci.



A ținut o clipă doară
Și în veci n-o să mai vie...
Unde ești, sfîntă comoară
De noroc și poezie ?

Poezia Vis De-o Clipă de Alexandru Vlahuță

VIS DE-O CLIPĂ




S-a întunecat și plouă.
Dus pe gînduri, în tărece,
Migălesc o formă nouă
Pentru vechea mea durere.



Tu tipti vii pe la spate,
Nici te simt, de lin ce-aluneci,
Cu mîni moi și parfumate
Dulce ochii mi-i întuneci.



A ținut o clipă doară
Și în veci n-o să mai vie...
Unde ești, sfîntă comoară
De noroc și poezie ?

Poezia Cînd N-am ce Scrie... de Alexandru Vlahuță

CÎND N-AM CE SCRIE...



Ce v-eți fi mirînd de mine ?
Scriitor sînt, vedeți bine,
Și pot spune cui mă-ntreabă
Că și eu mă aflu-n treabă.


Cronici, critică, nuvele
Sînt la mine bagatele :
Dă-mi subiectul, spune-mi plata,
Și articolulu e gata.


Parcă cine știe ce e...
Fur de colea o idee,
Mai un calapod de colo
Și-s și eu de-al lui Apolo.


Ș-apoi sînt atîtea-n lume,
Că, să stai, să scrii volume !
Sti ? Gramatică ?... Gogoși,
Pentru cei nepunticioși.


Astea-s spuma, gîndu-i marea...
Nu-mi strunesc eu cugetarea
Plină, clară, elegantă
Pentr-o virgulă pedantă !


Am subiectul ? Restu-i gata :
Ți-aștern proza cu lopata.
Iar cînd n-am și n-am ce scrie,
Atunci... torn o poezie.

Poezia Cînd N-am ce Scrie... de Alexandru Vlahuță

CÎND N-AM CE SCRIE...



Ce v-eți fi mirînd de mine ?
Scriitor sînt, vedeți bine,
Și pot spune cui mă-ntreabă
Că și eu mă aflu-n treabă.


Cronici, critică, nuvele
Sînt la mine bagatele :
Dă-mi subiectul, spune-mi plata,
Și articolulu e gata.


Parcă cine știe ce e...
Fur de colea o idee,
Mai un calapod de colo
Și-s și eu de-al lui Apolo.


Ș-apoi sînt atîtea-n lume,
Că, să stai, să scrii volume !
Sti ? Gramatică ?... Gogoși,
Pentru cei nepunticioși.


Astea-s spuma, gîndu-i marea...
Nu-mi strunesc eu cugetarea
Plină, clară, elegantă
Pentr-o virgulă pedantă !


Am subiectul ? Restu-i gata :
Ți-aștern proza cu lopata.
Iar cînd n-am și n-am ce scrie,
Atunci... torn o poezie.

Poezia Sonet de Alexandru Vlahuță

SONET




Dar tu ț-ei fi mai aducînd aminte ?...
Eram copii : primblîndu-ne-ntr-o sară,
În umbr-a noastre mîni s-apropiară.
Cum tremura mînuța ta fierbinte !


Și nu știu ce făcea să mi se pară
Că,-n liniștea acelor clipe sfinte,
Din gîndul nostru se desprind cuvinte
Ce dau fiori albastrei nopți de vară.


Atît a fost. Privirea-mi, visătoare,
Te-a urmărit cum te duceai, departe,
Pînă te-a pierdut, ca-ntr-un apus de soare.


E mult de-atunci. Azi, răsfoind o carte,
Găsesc, uscată, între file,-o floare.
O știi ?... Ce de viață ne desparte !...

Poezia Sonet de Alexandru Vlahuță

SONET




Dar tu ț-ei fi mai aducînd aminte ?...
Eram copii : primblîndu-ne-ntr-o sară,
În umbr-a noastre mîni s-apropiară.
Cum tremura mînuța ta fierbinte !


Și nu știu ce făcea să mi se pară
Că,-n liniștea acelor clipe sfinte,
Din gîndul nostru se desprind cuvinte
Ce dau fiori albastrei nopți de vară.


Atît a fost. Privirea-mi, visătoare,
Te-a urmărit cum te duceai, departe,
Pînă te-a pierdut, ca-ntr-un apus de soare.


E mult de-atunci. Azi, răsfoind o carte,
Găsesc, uscată, între file,-o floare.
O știi ?... Ce de viață ne desparte !...

Poezia Țara de Pripas de Alexandru Vlahuță

ȚARA DE PRIPAS



Un vechi tolbaș de vorbe late,
Om norocos din cale-afară,
S-a pomenit pe neașteptate
Stăpîn peste-o întreaga țară.


Din ea-și făcu o prăvălie,
Și ca un negustor de trabă,
Pentru ca-n lume să se știe,
Prinse a striga de la taraba


,,Poftiți aici ! Oricine are
Obrazul fără de rușine
Ș-o conștiință de vînzare...
Poftiți să faceți tîrg cu mine !


Prostie, lene, lingușire,
Eu cumpăr tot. Veniți aici !
Și cei mai nărăvați din fire
Mi-or fi tovarăși și amici.


Eu dau tot felul de noroace,
Căci sunt atoatețiitorul,
Măriri, averi... Să vie-ncoace
Toți trîntorii ce le duc dorul !...”


Așa, sunt zece ani de cînd
Pe norocosul negustor
Îl auzim mereu strigînd,
Și mușteriii vin de zor.


În zece ani ce de-a lingăi
Nu se văzură-n slujbe mari
Cîți oameni fără căpătîi
N-ajunseră milionari !


Veniți și voi, străini calici,
Și strîngeți tot ce-a mai rămas !...

..........................................................

Ce s mai faci ? Ce să mai zici ?
Sărmană țară de pripas !

Poezia Țara de Pripas de Alexandru Vlahuță

ȚARA DE PRIPAS



Un vechi tolbaș de vorbe late,
Om norocos din cale-afară,
S-a pomenit pe neașteptate
Stăpîn peste-o întreaga țară.


Din ea-și făcu o prăvălie,
Și ca un negustor de trabă,
Pentru ca-n lume să se știe,
Prinse a striga de la taraba


,,Poftiți aici ! Oricine are
Obrazul fără de rușine
Ș-o conștiință de vînzare...
Poftiți să faceți tîrg cu mine !


Prostie, lene, lingușire,
Eu cumpăr tot. Veniți aici !
Și cei mai nărăvați din fire
Mi-or fi tovarăși și amici.


Eu dau tot felul de noroace,
Căci sunt atoatețiitorul,
Măriri, averi... Să vie-ncoace
Toți trîntorii ce le duc dorul !...”


Așa, sunt zece ani de cînd
Pe norocosul negustor
Îl auzim mereu strigînd,
Și mușteriii vin de zor.


În zece ani ce de-a lingăi
Nu se văzură-n slujbe mari
Cîți oameni fără căpătîi
N-ajunseră milionari !


Veniți și voi, străini calici,
Și strîngeți tot ce-a mai rămas !...

..........................................................

Ce s mai faci ? Ce să mai zici ?
Sărmană țară de pripas !