Poezia Un Suflet Larg Să Mă-Nțeleagă de Alexandru Vlahuță

POEZIA UN SUFLET LARG SĂ MĂ-NȚELEAGĂ



Un suflet larg să mă-nțeleagă,
Să fiu al lui, să fie-al meu,
L-am căutat o lume-ntreagă,
Și-l caut, și-l visez mereu.


Te voi fi întîlnit vrodată-n cale,
Prietin pururi așteptat,
Sub raza gîndurilor tale
O clipă poate-am lunecat...


O clipă, și în juru-mi iarăși
Pustiu și noapte s-a făcut,
Ca-n loc să fim pe veci tovarăși,
Pe veci să-ți fiu necunoscut !

Poezia Cîrmacii de Alexandru Vlahuță

POEZIA CÎRMACII



Din bordei - de lîngă vatra unde stă nenorocirea
Ca o strajă neclintită - ridicatu-mi-am privirea
Sus, spre sfetnici, și văzut-am a lor fețe luminoase,
Ș-am văzut maimuțăria, strîmbăturele grețoase
Astor molii, astor ciocli, dezmățați copii ai spumei,
Care-n aur văd, smintiții, sufletul și cinstea lumei,
Inimi dogorîte-n para poftei de-a se-navuți,
Stînd ca viermii pe-un cadravu, ce-a-nceput a se-mpuți.


I-am văzut - păpuși gătite, tologiți, în jeturi moi,
Trîntori, fără nici o grijă, și străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale țării măruntaie
Și cătînd, nesocotiții, ca din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai rămas teafăr.


Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr.
Dar înnuntru - sub medalii - și sub hainele bogate
Clocotește-n oala cărnei, otrăvită de păcate,
La a nefrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocotește crima.

..............................................................................................


Stoarceți, stoarceți măduva din țară !
Nu vă pese ! Striviți totul ! Cugetați că poate mîini
O să pierdeți cîrma țării ș-or să vină alți stăpîni.
Deci, pîrjol și praf ! Opinca - hoitul să rămînă os -
Ca să nu mai aibă alții, după voi, nimic de ros.

..............................................................................

Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri și-n dantele
Vă-nvăliți a voastră carne, voi, ce-n cîteva inele
Purtați hrana ce lipsește unei jumătăți de țară,
Spuneți, nu cumva vrodată s-a-ntîmplat să vi se pară
Că a voastre diamante se topesc și vi s-arată
ca atîtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată ?


Vai, acele pietre scumpe - ochi focoși sub geana serii -
Credeți voi că sînt podoabe ? Nu ! sînt lăcrimile țării !


Dar te-a-ncălecat de-acum, cal, te du unde te mînă
Călărețul, o maimuță, care ține-n a ei mînă
Frîul tău- a ta viață. Du-o unde vrea să meargă !
Cînd uscatele-i călcîie bat în burta ta, aleargă,
Iar cînd frîul îl strînge, de-ți trosnesc dinții din gură,
Te oprește : să răsufle vrea scîrboasa pocitură.


Vai, nenorocită țară, rele zile-ai mai ajuns !
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ți fără milă l-au străpuns
Și-n bucăți împart, infamii, carnea ta, avutul tău !
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,


Aști nemernici fără suflet, fără nici un căpătîi,
Țin a tale zile-n mînă ș-a ta cinste sub călcîi.
Și călări pe tine, țară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împărați - călări pe trestii.
Ei sînt mari și tari, și nu au nici rușine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmașii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă ? Lopătari, la cîrma țării
Sînt stăpîni pe vas, pe vînturi, și pe valurile mării !
Și cînd cugeți c-acești trîntori, astă haită de samsari
Prin terptipuri și prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Și cînd vezi pe-a vieții scară unde-au fost și unde sînt,
Cînd îi vezi cu ce mîndrie, cu ce ochi semeți și crunt
Privesc azi din înălțime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trîntit,
Cînd te uiți cum se răsfață, cum își fac de cap mișeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii !


Ș-apoi, după ce-au dat palme, și-au scuipat în fața țării,
După ce-a-mbrîncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul - acești oameni de nimic, acești mișei -


Au curaju-n fața lumii ca să strige-n gura mare :
Ne vrem țara ! Îi vrea țara ? Auziți nerușinare !
Vai, de-ar fi pe voia țării, știți voi unde v-ați trezi !
Într-o ocnă - da ! -acolo oasele v-ar putrezi !


Cum să mai vedem țară cinste, muncă, propășire,
Cînd spoiala azi e totul, cînd vezi că prin lingușire
Și fățărnicii, netoții, au ajuns așa departe !
Cum să-ți mai trudești viața ca să-nveți puțină carte
Cînd te uiți că-n astă țară, dată pradă celor răi,
Înțelepții sînt victime, ticăloșii sînt călăi !


Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ți mască, fă-te blând,
Pleacă-ți fruntea ta cucernic, bate-ți pieptul tău strigînd :
,,Scumpa, draga Românie, idolul vieții mele !”
Și cînd vei fi Leu, pisică, scoate-ți ghearele din piele !
Iată norma după care poți s-ajungi unde poftești !
Ș-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să rosești,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,
Cearcă-ți sabia în gîtul conștiinței tale-ntîi !


Asta-i lecția pe care o lăsați posterității !
Ah, cumplit v-ați răs de lege și de cumpăna dreptății,
Și de oameni, și de țară, și de tot ce-i sfânt pe lume !


Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
Și vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi bandiți,
Nici atît de cruzi la suflet, nici atît de iscusiți.

Poezia Să Plec ? de Alexandru Vlahuță

POEZIA SĂ PLEC ?


Să plec ? Ah, mult e dureros
Să plec de lîngă ea.
Din sufletu-mi pustiu, noptos,
Să sting drăguța-i stea.


Căci o iubesc cum n-am iubit
Ființă-n viața mea.
A, traiul meu va fi cernit
Departe dus de ea.


Și cînd gîndesc să plec, îmi pare
Că văd cum se sfarmă
Și munți, și stele lucitoare,
Și cerul de aramă.


Și toate cad bucăți mărunte
Și fac în fața mea
Un zid înalt, nalt cît un munte,
Ca-n veci să stau cu ea.


O, da, să stau, căci o iubesc,
Să stau, s-o văd zîmbesc,
Să-i sorb din ochi focul ceresc
Și s-o ascult vorbind.


O, da, să stau, căci fără ea
Mi s-ar părea că mor,
Să stau, să-i spun durerea mea
Și vecinicul meu dor.

Poezia Fustă Scurtă, Ghete Albe, Buze Roșii de Alexandru Vlahuță

POEZIA FUSTĂ SCURTĂ, GHETE ALBE, BUZE ROȘII




O-ntîlnești mereu, ai crede-o trasă-n mii de exemplare.
Pururea împresurată de priviri cuceritoare -
Sedentari ce bat din pinteni, ghiuji ce fac pe ticăloșii -
Ea pășește, zîmbitoare,
Arborîndu-și pretutindeni ,,semnele-i particulare” :
Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.



La o parte ! Trece zîna veseliei zgomotoase.
În tăăcuta noapte-a morții ea e rîsul și lumina...
Plîngă de durerea țării cîrtitorii și fricoșii,
Peste rănile-i deschise, radioasă trece zîna,
Ca un steag de biruință pe un cîmp albit de oase...
Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.



Legănîndu-se din șolduri, trece zveltă, zîmbitoare.
Tu-ți plîngi neamul pus pe cruce, la răspînte de pieire,
Plîng de-nvăluirea țării, în mormîntul lor, strămoșii.
Ea, cu farmece-n privire,
Grațiile și le primblă, în costum de vînătoare :
Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.

Poezia Supt Legea Tunului de Alexandru Vlahuță I, II, și III

POEZIA SUPT LEGEA TUNULUI I, II, ȘI III


1.
Ard, zi și noapte, marile furnale,
În vastele uzine ale morții.
Din mii de coșuri - funerare torții -
Se-nalță limbi de flăcări infernale,


Ce spun că toate-s șubrede pe lume,
Că vremea-și sparge formele ei goale,
Dînd celui tare dreptul să se scoale
Asupra celui slab și să-l zugrume.


Se prăbușesc cetăți, credinți și prăvili,
Ce ni le-nchinăm nestrămutate :
Un vînt turbat asupra lumii bate, -
Pieire e, și rupte-s orice stavili...

2.
Ce tristă și amară-nvățătură
Din viforul acesta se ridică !
Iar vei trăi, sărmane om, în frică,
Iar te-a supus întunecata ură.


Popoarele-nvrijbite între ele
Vor sta de-acum, ca fiarele, la pîndă,
Sub veșnica-narmărilor osîndă,
Cătînd unul pe altul să se-nșele.


Căci răni adînci, în veci nevindecate,
Vor sîngera-n tăcerea așteptării ;
Copii crescuți în setea răzbunării
Vor duce-n luptă proaspete armate,


Și iarăși vor acoperi pămîntul
Mormanele de morți și de ruine,
Și toat-a lumii trudă spre mai bine
Ca pulberea va risipi-o vîntul...

3.
Lan ruginit, verigă cu verigă,
Iubirea dintre oameni se desface :
Cînd fiara - ostenită-n Cain - tace,
E sîngele lui Abel care strigă.

Poezia În Zile Grele de Alexandru Vlahuță

ÎN ZILE GRELE


Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,
Și nu mai știm de-ai noștri, nici ei de noi nu știu...
Cu gîndul doar, pe negre întinderi de pustiu,
Ne căutăm, ca orbii, în volbura urgiei,


Citeam, și-mi păreau basme, cum se lăsau pe țară
Întunecate oarde, ca norii de lăcuste.
Vuia-n văzduh năvala puhoaielor din puste,
Cum răpăie pămîntul sub ploiele de vară.


Citeam de lanuri arse, de sate pustiite,
Femei, cu prunci în brațe, prin codri rătăcind,
Cîte-un bătrîn ce cată, din vîrful unui grind,
Cum trec, mînați în cîrduri, ca turmele de vite.


Cum trec, duși în robie, subt bici, feciori și fete,
Și carele-ncărcate cu bogăția țării,
Și-n urmă, cît bat ochii, în limpezișul zării,
Grămezi de scrum din toată strînsura pe-ndelete...


Citeam și-mi păreau basme. Și iată că destinul
Vru să trăiesc aievea acele zile grele ;
Și văd cum calcă lifta pămîntului țării mele,
Cum tot avutul nostru ni-l bîntuie străinul :


Să nu mai știu nimica de cei rămași acasă,
Decît că e vrășmașul stăpîn pe soarta lor...
Gîndindu-mă la dînșii, muncit de griji, de dor,
Stau în adîncul nopții, cu coatele pe masă,


Și-i văd săpînd la șanțuri, bătuți, bolnavi, sub zloată -
Moșnegi căzuți pe drumuri, femei batjocorite -
În jurul lor, copiii cu brațele ciuntite
Înfățișează jertfa și jalea țării toată.


Și-atunci tresar gîndul că prea am trăit bine ;
Prea mult am rîs; prea-n toate vedeam numai un joc...
Și trebuia să vie acest năprasnic foc.
În larg să ne deschidă drum nou, printre ruine.


Fii binecuvîntată, fecundă suferință,
Tu ce ne ești trimeasă de veșnica dreptate
Să curăți neamul nostru de vechile păcate,
Să faci din el o-ntreagă și singură ființă !


M-ai învățat, durere, ce e să ai o țară.
Și-n inima-mi rănită adînc ți-ai scris cuvîntul :
Cu sînge și cu lacrimi va să frămînți pămîntul
Din care-aștepți viața cea nouă să răsară.

Poezia Vis De-o Clipă de Alexandru Vlahuță

VIS DE-O CLIPĂ




S-a întunecat și plouă.
Dus pe gînduri, în tărece,
Migălesc o formă nouă
Pentru vechea mea durere.



Tu tipti vii pe la spate,
Nici te simt, de lin ce-aluneci,
Cu mîni moi și parfumate
Dulce ochii mi-i întuneci.



A ținut o clipă doară
Și în veci n-o să mai vie...
Unde ești, sfîntă comoară
De noroc și poezie ?

Poezia Cînd N-am ce Scrie... de Alexandru Vlahuță

CÎND N-AM CE SCRIE...



Ce v-eți fi mirînd de mine ?
Scriitor sînt, vedeți bine,
Și pot spune cui mă-ntreabă
Că și eu mă aflu-n treabă.


Cronici, critică, nuvele
Sînt la mine bagatele :
Dă-mi subiectul, spune-mi plata,
Și articolulu e gata.


Parcă cine știe ce e...
Fur de colea o idee,
Mai un calapod de colo
Și-s și eu de-al lui Apolo.


Ș-apoi sînt atîtea-n lume,
Că, să stai, să scrii volume !
Sti ? Gramatică ?... Gogoși,
Pentru cei nepunticioși.


Astea-s spuma, gîndu-i marea...
Nu-mi strunesc eu cugetarea
Plină, clară, elegantă
Pentr-o virgulă pedantă !


Am subiectul ? Restu-i gata :
Ți-aștern proza cu lopata.
Iar cînd n-am și n-am ce scrie,
Atunci... torn o poezie.

Poezia Sonet de Alexandru Vlahuță

SONET




Dar tu ț-ei fi mai aducînd aminte ?...
Eram copii : primblîndu-ne-ntr-o sară,
În umbr-a noastre mîni s-apropiară.
Cum tremura mînuța ta fierbinte !


Și nu știu ce făcea să mi se pară
Că,-n liniștea acelor clipe sfinte,
Din gîndul nostru se desprind cuvinte
Ce dau fiori albastrei nopți de vară.


Atît a fost. Privirea-mi, visătoare,
Te-a urmărit cum te duceai, departe,
Pînă te-a pierdut, ca-ntr-un apus de soare.


E mult de-atunci. Azi, răsfoind o carte,
Găsesc, uscată, între file,-o floare.
O știi ?... Ce de viață ne desparte !...

Poezia Țara de Pripas de Alexandru Vlahuță

ȚARA DE PRIPAS



Un vechi tolbaș de vorbe late,
Om norocos din cale-afară,
S-a pomenit pe neașteptate
Stăpîn peste-o întreaga țară.


Din ea-și făcu o prăvălie,
Și ca un negustor de trabă,
Pentru ca-n lume să se știe,
Prinse a striga de la taraba


,,Poftiți aici ! Oricine are
Obrazul fără de rușine
Ș-o conștiință de vînzare...
Poftiți să faceți tîrg cu mine !


Prostie, lene, lingușire,
Eu cumpăr tot. Veniți aici !
Și cei mai nărăvați din fire
Mi-or fi tovarăși și amici.


Eu dau tot felul de noroace,
Căci sunt atoatețiitorul,
Măriri, averi... Să vie-ncoace
Toți trîntorii ce le duc dorul !...”


Așa, sunt zece ani de cînd
Pe norocosul negustor
Îl auzim mereu strigînd,
Și mușteriii vin de zor.


În zece ani ce de-a lingăi
Nu se văzură-n slujbe mari
Cîți oameni fără căpătîi
N-ajunseră milionari !


Veniți și voi, străini calici,
Și strîngeți tot ce-a mai rămas !...

..........................................................

Ce s mai faci ? Ce să mai zici ?
Sărmană țară de pripas !

Poezia Dorul Craiul Zaraf de Alexandru Vlahuță

DORUL CRAIUL ZARAF




Aur, subt a mea privire
Cît de drăgălaș lucești,
Tu ești glorie, tu mărire,
Fericirea mea tu ești !


Înjosit, plin de rușine,
Pentru tine viețuiesc,
Stînd pe-un tron ce nu-i de mine,
Într-o țară ce urăsc.


Pînă ce n-oi calici-o,
Ș-oi avea să-i iau ceva,
Hula ei voi suferi-o,
Ca un scai voi sta pe ea.


Dar atunci cu mulțămire
Voi lăsa-o binișor,
M-am născut zaraf din fire,
Și zaraf voiesc să mor.


Mult timp, o, durere !
Ca un rege-am să prînzesc,
O, cartofi, străbună bere,
Tot cu voi am să sfîrșesc !

Poezia Scrisoare Cătră un Bătrîn de Alexandru Vlahuță

SCRISOARE CĂTRĂ UN BĂTRÎN


Părul alb e lucru mare pentru cine vrea să știe,
Și a ști să-l porți e poate cea mai grea filozofie.
Vremea, ce zbîrcește fața, netezește judecata.
Pentru orice-ncrețitură, mintea trebuie să-și ia plata.
Și pleoapă de pleoapă cînd s-apropie-n afară,
Atunci ochiul cel lăuntric vede lumea mult mai clară.
Ah, și mari lucruri grăiește gura pregătitei groape,
Și-nțelept trebuie să fie cine stă de ea aproape !


Iată ce gîndesc cînd trece un bătrîn pe lîngă mine,
Și cînd văd pe fața-i blîndă ieroglifele divine,
Ce-a săpat în treacăt, vremea, ca pe-o obeliscă vie !
Mi se pare că într-însul văd un zeu :


Ah, cine știe
Ce-o fi clocotind în lumea strînsă în bătrînu-i creier,
Și ce-o fi tîrînd cu sine furtunosul lui cutrier !
Cîte visuri izbîndite ! Cîte visuri sfărămate !
Grămădire colosală - ici ruine de palate ;
Dincolo un codru-n doliu, și subt el un vraf de scrum.
Într-un colț trîntit se vaită dorul, abătut din drum.
Cîte cuiburi goale ! Cîte, cîte falnice porniri
Și iluzii aurite, prefăcute-n amintiri !
Cum să nu te-nchini în fața unui astfel de colos !
Și-n genunchi de admirare să nu-i dai smerit prinos,
Știind că pînă-ntr-amurgul gîrbovitei bătrîneți
El a răbdat vijelia nestatornicei vieți !


Tot așa gîndeam de tine cînd văzutu-te-am întăi,
Pîn-a nu ști ce acopăr prefăcuți ochi ai tăi.
Azi, cînd te cunosc, ce cuget, de voiești să știi ascultă :
E ciudat s-auzi o gură-mbătrînită că insultă.
E ciudat să vezi moșneagul hărțăgos cătînd pricină
Lumii și batjocorind-o, chiar cînd ea ar fi de vină.
E ciudat să vezi pe capu-i părul alb că se zburlește.
Răutatea și mînia pe bătrîn cumplit mînjește,
Gura lor e pentru sfaturi, nu pentru ocări !
Ce-ai zice
Pe bătrînul cel din ceruri să-l vezi pogorît aice,
Și din vecinica-i răbdare să-l vezi ca pe-un om de rînd,
Mînios, zvîrlind cu pietre după noi, și înjurînd ?...
Nu-i așa că toată slava i-ar cădea în ochii tăi ?...


Vezi, noi socotim bătrînii ca pe niște dumnezei,
Înțelepți, blajini, pe dînșii pururea stăpîni fiind,
Bunătate și iubire peste noi împrăștiind,
Purtînd vecinic în privirea lor văpăile iubirii,
Așteptînd, ca pe un oaspe drag, clipala adormirii,
Suferind de suferința și de plînsul tuturor,
Dușmanului ce-i hulește tinzînd mînă de-ajutor.



Vai ! dar cui spun eu acestea ? Ție, care n-ai idee
Că în oameni pus-a Domnul sfînt-a dragostei scînteie,
Care n-ai dospit în tine decît neagra răutate,
Ție,-nbătrînit în ură, și în vrajbă, și-n păcate,
Care n-ai simțit în pieptu-ți mai curată mulțămire
Decît plînsul altor inimi, ca să-ți rîzi de-a lor zdrobire ;
Ție care, cînd vezi pe-alții propășind în a lor cale,
Simți că crapă-n tine fierea... cheagul răutății tale.

.......................................................................................

Haide ! Înceteaz-odată cu smintita-ți îndîrjire !
Leapădă-ți fățărnicia și-nvrăjbita ta pornire !
Aibi o clipă de căință, pîn-a intr-a mormînt,
Pleacă-ți fruntea și-mblînzește-ți cugetare și cuvînt.
A surpa din temelie lumea - vezi că nu se poate,
Deci astîmpără-te !...
Uite, ți se văd prin piele toate
Poftele ce fierb în tine ! Aibi rușine cel puțin !
Nu te mai preface ! Haide ! Cugetă că ești creștin,
Și că dincolo de groapă îți va pune mîna-n piept
Cel-de-sus, și vei da samă de-ai fost strîmb, ori de-ai fost drept !
Ah ! și cînd știi că de ochiu-i nu-i ascuns nimic ăn vremuri,
Trebuie să fii dinainte-i cremene, ca să nu tremuri !

....................................................................................................

Și-n auzul celui vecinic, și-n auzul tău atunci,
S-or deschide-ngrozitoare, ca ale gheenei munci,
Două guri. Una va zice : ,,Eu pămîntului l-am dat
Alb ca norii dimineții, fraged și nevinovat ”.
Și va zice cea de-a doua: ,,Cînd în sînul meu intrat-a.
M-am cutremurat de groază, Doamne... era putred gata !”

Poezia Mă Visasem Într-un Nor de Alexandru Vlahuță

MĂ VISASEM ÎNTR-UN NOR



Am privit de sus pămîntul învîrtindu-se sub mine
Ca o noapte închegată purtînd demonii pe sine :


Am văzut pe el durerea despletită alergînd,
Scoțînd gemete cumplite, mări de lacrime făcînd,
Și veninul ei în clocot pînă la porțile cerești
Să-nălța și cădea iarăși peste inimi omenești.


Am văzut hidoasa crimă cu ochi mari și sîngerați,
Cu cuțitul într-o mînă și cu dințăă încleștați,
Neagră, vînătă la față și cu buzele uscate,
Cătînd sîngele cald să soarbă din vro inimă ce bate.


Am văzut turbate furii cu figuri îngrozitoare,
Ochi deschiși ca guri vulcanici, cu priviri fulgerătoare,
Cu lungi brațe tremurînde și cu gheare ascuțite,
Cu furtună-n a lor suflet și cu trăsnete cumplite.


Am văzut nerușinarea, am văzut-o dezbrăcată,
Cu corupția pe buze și cu inima-nsetată
De plăceri neomenoase, lipind de profanu-i sîn
Gura oarbei tinerețe și storcînd în ea venin.


Am văzut deșertăciunea, uriașă-mpodobită,
A nimicului regină, de mărire amețită,
Rătăcind, oarbă de visuri, după-nalte idealuri,
Ca o scîndură zvîrlită pe o mare fără de maluri.


Am văzut războiul crîncen, monstru nesățios și crunt,
Lacom băutor de sîngem pălmuind veacul cărunt,
Făcînd un călău din omul liniștit și muncitor
Și din holda semănată - cîmp de groază și omor.


Am văzut talente-n zdrențe, Cinstea de foame murind.
Am văzut Puterea mîndră pe Dreptate pălmuind,
Sărăcia-n jgheab de rele ca în guri de lei zvîrlită ;
Ș-Avuția nemiloasă, în orgie tăvălită.


Am văzut nespuse viții - demonii neadormiți,
Uricioși ca ceasul morții și ca moartea nemblînziți,
Fără cap, cu trup de patimi, și cu brațele de crime,
În prăpăstii fără funduri îmbrîncînd biata mulțime.


Apoi totul se ascunse într-un negru-ngrozitor...
Spăimîntat sării din patu-mi... Mă visasem într-un nor.

Poezia La Statuia Lui Ioan Eliade Rădulescu de Alexandru Vlahuță

LA STATUIA LUI ELIADE RĂDULESCU




Codru-i mort. Copaci cu ramuri putrede și înnegrite
Se-nconvoaie ; și pe șirul de schelete-nțepenite,
Ca pe niște coarde-ntinse, trist arcuș - vîntul ce bate -
Cîntă epopeea morței, jalea crăngilor uscate.
Gîzii cu ochi plini de focul poftelor nemistuite
Lung se uită la aceste adăposturi năruite
Și rînjesc...


Ah, unde-i rodul și frunzișul tău umbros,
Crăngile cu freamăt dulce, paserea cu cînt duios,
Unde sunt ? Odinioară sub stejarii tăi măreți
Găzduiai și dedeai umbră obosiților drumeți.
Astăzi fiarele și moartea stăpînesc coprinsul tău.
Vînt cumplit de pusteire a trecut ca un duh rău
Și te-i stins. Al putrejunei vierme roase-a tale ramuri,



Sub care prielnic dat-ai adăpost atîtor neamuri !...
Totul îi azi - din rădăcină pînă-n vîrf, din miez în coajă -
Putregai...
Ba nu ! Deodată se ridică ca prin vrajă
Dintr-un colț obscur de codru, de sub vreascuri, un vlăstar,
Ce văzînd cu ochii crește, crește... iată-l nalt stejar...
Ridicîndu-și a lui ramuri sus, deasupra codrului.
Și un glas atunci puternic s-auzi din vîrful lui
Răsunînd : ,,O, nu ! un codru ce de veacuri stă-n picioare



Ca o strajă neclintită nu atît de lesne moare.
Fruntea sus ! Din piroteală te deșteaptă. Vei trăi,
Căci menirea ta e mare ! Să luptăm !” Așa grăi.
El, stejarul-Eliade, către codrul-Românie,
Și un freamăt lung strănbate toată pacinica domnie.
Ca prin farmec toți copacii își ridică cu mîndrie
Fruntea, deșteptați ca dintr-un vis amarnic, și sfîșie
Mohorîtul giulgiu în care lîngezeau înfășurați
Și-și îmbracă iar vestmîntul înverzit...



Dar ascultați
Drăgălașa armonie... Freamătul adormitor,
Grai ceresc... e poezia - dulce ca un cînt de dor
Ce ca roua răcoroasă și-ntineritoare cade
Din frunzișul renvierei - din stejarul Heliade...
Codrul în uimirea-ascultă. Cîntecul duios se-ntinde...
Frunza frunzei îl repetă, toată firea se cuprinde
De-a lui farmec, ce de-a pururi va sta tînăr de vechime.



Ah, ridică-ți bard ilustru, din a vremei adîncime
Fruntea-ți plină de lumină și privește din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbră-ți sfîntă să se-nchege
Și cum astăzi ți se-nchină și te-admiră codrul-rege !

Poezia Vierme Fundul de Alexandru Vlahuță

VIERME FUNDUL



Lut însuflețit de raza vecinicei dumnezeiri,
Aluat în care cerul cu pămîntu-i plămădit,
Tainică verigă care leagă cele două firi :
Vecinicia de-o clipire, infinitul de finit.


Vierme tăvălit în tină, care muști din cer cu dinții,
Urieș semeț, pe care o suflare te doboară,
Tu, a cărui mînă scurmă măruntaiele științii
Și a cărui cugetare ia nimicul drept comoară,


În zadar te-ncerci a rupe pînza care te desparte
De enigma nepătrunsă : Ce a fost ? și ce va fi ?
Cartea facerii e noapte, iară cealaltă carte
Nu e scrisă, sau de-i scrisă, nu ți-e dat a o citi.


Ai în față și la spate două semne de-ntrebare,
Tu-ți trudești, sărmane, mintea ca să afli vrun răspuns ;
Rătăcind ca un nemernic pe a vremurilor mare,
Cerci zadarnică cercare în noianul nepătruns.


Și cînd mintea ta zdrobită de nebuna-i alergare
Abia poate să mai iasă din a vremei adîncime,
Și cînd vezi că ziditorul n-a lăsat un drum pe care
Să se urce orbul vierme pînă la sfînta-i înălțime,


Tu turbezi, nesocotite, și în oarba ta mînie
Strigi : ,,O, nu ! - dumnezeirea nu e decît o părere,
O nălucă născocită de-a norodului prostie !...
Creatorul e natura... Ea e singură putere !”


Vreme, haos, ceruri, rîdeți !Microscopica furnică,
Spînzurată de-o lunetă, vă pătrunde, vă strivește !
Ea măsoară infinitul, întunericul despică...
Înaintea Creaturii, Creator, te umilește !...

Poezia Ochii Strălucitori de Alexandru Vlahuță

OCHII STRĂLUCITORI




Ochi, strălucitoare stele,
Ochi frumoși ce-mpodobiți
Cerul visuri mele,
De știți și voi să mințiți,


Voi, icoana-nsuflețită
A ascunselor simțiri,
Unde-i vecinic zugrăvită
Taina omeneșrii firi.


Dacă sînt amăgitoare
Lacrimile ce vărsați
Și văpăile-arzătoare
Și iubirea ce-arătați,


Atunci, amăgiri-s toate...
Ziua-i noapte, noaptea-i zi.
Atunci... însă nu se poate !
Ochi !... Voi nu puteți minți !

Poezia Acrostih De Alexandru Vlahuță

ACROSTIH





Eram pribeag pe-o lume obscură și pustie,
Plîngeam cînd tu, cerească și vecinică făclie,
Lucind în (a) mea cale, oprintu-m-ai din mers
Și ochii-mi, ca o mamă, de lacrime i-ai șters.
Eram străin, și ție ți-a fost milă de mine.
,,De unde vii și unde te duci ?” m-ai întrebat.
Nu știu. Steaua desprinsă din boltele senine
Mai știe ea sărmana ce drum a apucat ?
Atunci mi-ai zis : ,,Iubește, străin nu vei mai fi”.
Ferice sînt de-atuncea. În veci te voi iubi.

Poezia Și Mă-Ntrebi... de Alexandru Vlahuță

ȘI MĂ-NTREBI....




Și ,ă-ntrebi de te-am iubit ?
Spună-ți cît mi-ai fost de dragă bolțile cerești și sfinte,
Martori dezmierdării noastre
Plîng cînd îmi aduc aminte
Cît am fost de fericit.



Ș- mă-ntrebi de ce-am fugit ?
Spună-ți cît ai fost de crudă bolțile cerești și sfinte,
Martori infamiei tale... Plîng cînd îmi aduc aminte
Că odată te-am iubit !

Poezia Pentru Ochii Tăi Răpit-Ai... de Alexandru Vlahuță

PENTRU OCHII TĂI RĂPIT-AI...



Pentru ochii tăi răpit-ai
Foc din stele și din soare,
Pentru buza ta furat-ai
De la roza ei coloare.


Gingășia, frăgezimea
Ce se joacă pe-al tău sîn,
E plăcută, dar furată,
Ai furat-o de pe crin.


Rîsul, nevinovăția
De la îngeri le-ai furat.
Ai răpit tot ce-a fost farmec
Din seninul nepătat.


Glasul tău de privighetoare,
Glasul mierlei mult plăcut
L-ai răpit și cînți cu dîsul,
Ș-a rămas codrul tăcut.


Înțeleg. Aste-s podoabe ;
Dar din inimioara mea
Ce podoabă-ți poți face tu face,
De-ai răpit-o și pe ea ?

Poezia Dor de Ducă de Alexandru Vlahuță

DOR DE DUCĂ




De cînd știe lumea-ntreagă
Că-mi ești dragă,
Tu tot plîngi și plîngi mereu,
Ș-al tău plîns să plec îmi zice,
Și ferice
Să te duc unde știu eu.


Să te duc acolo unde
Nu pătrunde
Nici un glas de pe pămînt,
Să trăim în fericire
Și-n iubire
Dulce trai sub cerul sfînt.


Haide, tu vei fi Ileana
Cosinzeana,
Mîndra zînă din povești,
Și eu Făt-Frumos. Fecioară,
Haide, zboară,
Haide, dacă mă iubești.