www.Zapaciti.ro

POEZIA UN SUFLET LARG SĂ MĂ-NȚELEAGĂ Un suflet larg să mă-nțeleagă, Să fiu al lui, să fie-al meu, L-am căutat o lume-ntreagă, Și-l caut, și-l visez mereu. Te voi fi întîlnit vrodată-n cale, Prietin pururi așteptat, Sub raza gîndurilor tale O clipă poate-am lunecat... O clipă, și în juru-mi iarăși Pustiu și noapte s-a făcut, Ca-n loc să fim pe veci tovarăși, Pe veci să-ți fiu necunoscut !

POEZIA CÎRMACII Din bordei - de lîngă vatra unde stă nenorocirea Ca o strajă neclintită - ridicatu-mi-am privirea Sus, spre sfetnici, și văzut-am a lor fețe luminoase, Ș-am văzut maimuțăria, strîmbăturele grețoase Astor molii, astor ciocli, dezmățați copii ai spumei, Care-n aur văd, smintiții, sufletul și cinstea lumei, Inimi dogorîte-n para poftei de-a se-navuți, Stînd ca viermii pe-un cadravu, ce-a-nceput a se-mpuți. I-am văzut - păpuși gătite, tologiți, în jeturi moi, Trîntori, fără nici o grijă, și străini de-orice nevoi, Răscolind în a lor cuget ale țării măruntaie Și cătînd, nesocotiții, ca din trupul ei să taie Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai rămas teafăr. Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr. Dar înnuntru - sub medalii - și sub hainele bogate Clocotește-n oala cărnei, otrăvită de păcate, La a nefrelor lor pofte, la a infamiei pară Clocotește crima. ..........................................................................

POEZIA SĂ PLEC ? Să plec ? Ah, mult e dureros Să plec de lîngă ea. Din sufletu-mi pustiu, noptos, Să sting drăguța-i stea. Căci o iubesc cum n-am iubit Ființă-n viața mea. A, traiul meu va fi cernit Departe dus de ea. Și cînd gîndesc să plec, îmi pare Că văd cum se sfarmă Și munți, și stele lucitoare, Și cerul de aramă. Și toate cad bucăți mărunte Și fac în fața mea Un zid înalt, nalt cît un munte, Ca-n veci să stau cu ea. O, da, să stau, căci o iubesc, Să stau, s-o văd zîmbesc, Să-i sorb din ochi focul ceresc Și s-o ascult vorbind. O, da, să stau, căci fără ea Mi s-ar părea că mor, Să stau, să-i spun durerea mea Și vecinicul meu dor.

POEZIA FUSTĂ SCURTĂ, GHETE ALBE, BUZE ROȘII O-ntîlnești mereu, ai crede-o trasă-n mii de exemplare. Pururea împresurată de priviri cuceritoare - Sedentari ce bat din pinteni, ghiuji ce fac pe ticăloșii - Ea pășește, zîmbitoare, Arborîndu-și pretutindeni ,,semnele-i particulare” : Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii. La o parte ! Trece zîna veseliei zgomotoase. În tăăcuta noapte-a morții ea e rîsul și lumina... Plîngă de durerea țării cîrtitorii și fricoșii, Peste rănile-i deschise, radioasă trece zîna, Ca un steag de biruință pe un cîmp albit de oase... Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii. Legănîndu-se din șolduri, trece zveltă, zîmbitoare. Tu-ți plîngi neamul pus pe cruce, la răspînte de pieire, Plîng de-nvăluirea țării, în mormîntul lor, strămoșii. Ea, cu farmece-n privire, Grațiile și le primblă, în costum de vînătoare : Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.

POEZIA SUPT LEGEA TUNULUI I, II, ȘI III 1. Ard, zi și noapte, marile furnale, În vastele uzine ale morții. Din mii de coșuri - funerare torții - Se-nalță limbi de flăcări infernale, Ce spun că toate-s șubrede pe lume, Că vremea-și sparge formele ei goale, Dînd celui tare dreptul să se scoale Asupra celui slab și să-l zugrume. Se prăbușesc cetăți, credinți și prăvili, Ce ni le-nchinăm nestrămutate : Un vînt turbat asupra lumii bate, - Pieire e, și rupte-s orice stavili... 2. Ce tristă și amară-nvățătură Din viforul acesta se ridică ! Iar vei trăi, sărmane om, în frică, Iar te-a supus întunecata ură. Popoarele-nvrijbite între ele Vor sta de-acum, ca fiarele, la pîndă, Sub veșnica-narmărilor osîndă, Cătînd unul pe altul să se-nșele. Căci răni adînci, în veci nevindecate, Vor sîngera-n tăcerea așteptării ; Copii crescuți în setea răzbunării Vor duce-n luptă proaspete armate, Și iarăși vor acoperi pămîntul Mormanele de morți și de ruine, Și toat-...

ÎN ZILE GRELE Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei, Și nu mai știm de-ai noștri, nici ei de noi nu știu... Cu gîndul doar, pe negre întinderi de pustiu, Ne căutăm, ca orbii, în volbura urgiei, Citeam, și-mi păreau basme, cum se lăsau pe țară Întunecate oarde, ca norii de lăcuste. Vuia-n văzduh năvala puhoaielor din puste, Cum răpăie pămîntul sub ploiele de vară. Citeam de lanuri arse, de sate pustiite, Femei, cu prunci în brațe, prin codri rătăcind, Cîte-un bătrîn ce cată, din vîrful unui grind, Cum trec, mînați în cîrduri, ca turmele de vite. Cum trec, duși în robie, subt bici, feciori și fete, Și carele-ncărcate cu bogăția țării, Și-n urmă, cît bat ochii, în limpezișul zării, Grămezi de scrum din toată strînsura pe-ndelete... Citeam și-mi păreau basme. Și iată că destinul Vru să trăiesc aievea acele zile grele ; Și văd cum calcă lifta pămîntului țării mele, Cum tot avutul nostru ni-l bîntuie străinul : Să nu mai știu nimica de cei rămași acasă, ...

VIS DE-O CLIPĂ S-a întunecat și plouă. Dus pe gînduri, în tărece, Migălesc o formă nouă Pentru vechea mea durere. Tu tipti vii pe la spate, Nici te simt, de lin ce-aluneci, Cu mîni moi și parfumate Dulce ochii mi-i întuneci. A ținut o clipă doară Și în veci n-o să mai vie... Unde ești, sfîntă comoară De noroc și poezie ?

CÎND N-AM CE SCRIE... Ce v-eți fi mirînd de mine ? Scriitor sînt, vedeți bine, Și pot spune cui mă-ntreabă Că și eu mă aflu-n treabă. Cronici, critică, nuvele Sînt la mine bagatele : Dă-mi subiectul, spune-mi plata, Și articolulu e gata. Parcă cine știe ce e... Fur de colea o idee, Mai un calapod de colo Și-s și eu de-al lui Apolo. Ș-apoi sînt atîtea-n lume, Că, să stai, să scrii volume ! Sti ? Gramatică ?... Gogoși, Pentru cei nepunticioși. Astea-s spuma, gîndu-i marea... Nu-mi strunesc eu cugetarea Plină, clară, elegantă Pentr-o virgulă pedantă ! Am subiectul ? Restu-i gata : Ți-aștern proza cu lopata. Iar cînd n-am și n-am ce scrie, Atunci... torn o poezie.

SONET Dar tu ț-ei fi mai aducînd aminte ?... Eram copii : primblîndu-ne-ntr-o sară, În umbr-a noastre mîni s-apropiară. Cum tremura mînuța ta fierbinte ! Și nu știu ce făcea să mi se pară Că,-n liniștea acelor clipe sfinte, Din gîndul nostru se desprind cuvinte Ce dau fiori albastrei nopți de vară. Atît a fost. Privirea-mi, visătoare, Te-a urmărit cum te duceai, departe, Pînă te-a pierdut, ca-ntr-un apus de soare. E mult de-atunci. Azi, răsfoind o carte, Găsesc, uscată, între file,-o floare. O știi ?... Ce de viață ne desparte !...

ȚARA DE PRIPAS Un vechi tolbaș de vorbe late, Om norocos din cale-afară, S-a pomenit pe neașteptate Stăpîn peste-o întreaga țară. Din ea-și făcu o prăvălie, Și ca un negustor de trabă, Pentru ca-n lume să se știe, Prinse a striga de la taraba ,,Poftiți aici ! Oricine are Obrazul fără de rușine Ș-o conștiință de vînzare... Poftiți să faceți tîrg cu mine ! Prostie, lene, lingușire, Eu cumpăr tot. Veniți aici ! Și cei mai nărăvați din fire Mi-or fi tovarăși și amici. Eu dau tot felul de noroace, Căci sunt atoatețiitorul, Măriri, averi... Să vie-ncoace Toți trîntorii ce le duc dorul !...” Așa, sunt zece ani de cînd Pe norocosul negustor Îl auzim mereu strigînd, Și mușteriii vin de zor. În zece ani ce de-a lingăi Nu se văzură-n slujbe mari Cîți oameni fără căpătîi N-ajunseră milionari ! Veniți și voi, străini calici, Și strîngeți tot ce-a mai rămas !... .......................................................... Ce s mai faci ? Ce să mai ...

DORUL CRAIUL ZARAF Aur, subt a mea privire Cît de drăgălaș lucești, Tu ești glorie, tu mărire, Fericirea mea tu ești ! Înjosit, plin de rușine, Pentru tine viețuiesc, Stînd pe-un tron ce nu-i de mine, Într-o țară ce urăsc. Pînă ce n-oi calici-o, Ș-oi avea să-i iau ceva, Hula ei voi suferi-o, Ca un scai voi sta pe ea. Dar atunci cu mulțămire Voi lăsa-o binișor, M-am născut zaraf din fire, Și zaraf voiesc să mor. Mult timp, o, durere ! Ca un rege-am să prînzesc, O, cartofi, străbună bere, Tot cu voi am să sfîrșesc !

SCRISOARE CĂTRĂ UN BĂTRÎN Părul alb e lucru mare pentru cine vrea să știe, Și a ști să-l porți e poate cea mai grea filozofie. Vremea, ce zbîrcește fața, netezește judecata. Pentru orice-ncrețitură, mintea trebuie să-și ia plata. Și pleoapă de pleoapă cînd s-apropie-n afară, Atunci ochiul cel lăuntric vede lumea mult mai clară. Ah, și mari lucruri grăiește gura pregătitei groape, Și-nțelept trebuie să fie cine stă de ea aproape ! Iată ce gîndesc cînd trece un bătrîn pe lîngă mine, Și cînd văd pe fața-i blîndă ieroglifele divine, Ce-a săpat în treacăt, vremea, ca pe-o obeliscă vie ! Mi se pare că într-însul văd un zeu : Ah, cine știe Ce-o fi clocotind în lumea strînsă în bătrînu-i creier, Și ce-o fi tîrînd cu sine furtunosul lui cutrier ! Cîte visuri izbîndite ! Cîte visuri sfărămate ! Grămădire colosală - ici ruine de palate ; Dincolo un codru-n doliu, și subt el un vraf de scrum. Într-un colț trîntit se vaită dorul, abătut din drum. Cîte cuiburi goale ! Cî...

MĂ VISASEM ÎNTR-UN NOR Am privit de sus pămîntul învîrtindu-se sub mine Ca o noapte închegată purtînd demonii pe sine : Am văzut pe el durerea despletită alergînd, Scoțînd gemete cumplite, mări de lacrime făcînd, Și veninul ei în clocot pînă la porțile cerești Să-nălța și cădea iarăși peste inimi omenești. Am văzut hidoasa crimă cu ochi mari și sîngerați, Cu cuțitul într-o mînă și cu dințăă încleștați, Neagră, vînătă la față și cu buzele uscate, Cătînd sîngele cald să soarbă din vro inimă ce bate. Am văzut turbate furii cu figuri îngrozitoare, Ochi deschiși ca guri vulcanici, cu priviri fulgerătoare, Cu lungi brațe tremurînde și cu gheare ascuțite, Cu furtună-n a lor suflet și cu trăsnete cumplite. Am văzut nerușinarea, am văzut-o dezbrăcată, Cu corupția pe buze și cu inima-nsetată De plăceri neomenoase, lipind de profanu-i sîn Gura oarbei tinerețe și storcînd în ea venin. Am văzut deșertăciunea, uriașă-mpodobită, A nimicului regină, de mărire amețit...

LA STATUIA LUI ELIADE RĂDULESCU Codru-i mort. Copaci cu ramuri putrede și înnegrite Se-nconvoaie ; și pe șirul de schelete-nțepenite, Ca pe niște coarde-ntinse, trist arcuș - vîntul ce bate - Cîntă epopeea morței, jalea crăngilor uscate. Gîzii cu ochi plini de focul poftelor nemistuite Lung se uită la aceste adăposturi năruite Și rînjesc... Ah, unde-i rodul și frunzișul tău umbros, Crăngile cu freamăt dulce, paserea cu cînt duios, Unde sunt ? Odinioară sub stejarii tăi măreți Găzduiai și dedeai umbră obosiților drumeți. Astăzi fiarele și moartea stăpînesc coprinsul tău. Vînt cumplit de pusteire a trecut ca un duh rău Și te-i stins. Al putrejunei vierme roase-a tale ramuri, Sub care prielnic dat-ai adăpost atîtor neamuri !... Totul îi azi - din rădăcină pînă-n vîrf, din miez în coajă - Putregai... Ba nu ! Deodată se ridică ca prin vrajă Dintr-un colț obscur de codru, de sub vreascuri, un vlăstar, Ce văzînd cu ochii crește, crește... iată-l nalt stejar... ...

VIERME FUNDUL Lut însuflețit de raza vecinicei dumnezeiri, Aluat în care cerul cu pămîntu-i plămădit, Tainică verigă care leagă cele două firi : Vecinicia de-o clipire, infinitul de finit. Vierme tăvălit în tină, care muști din cer cu dinții, Urieș semeț, pe care o suflare te doboară, Tu, a cărui mînă scurmă măruntaiele științii Și a cărui cugetare ia nimicul drept comoară, În zadar te-ncerci a rupe pînza care te desparte De enigma nepătrunsă : Ce a fost ? și ce va fi ? Cartea facerii e noapte, iară cealaltă carte Nu e scrisă, sau de-i scrisă, nu ți-e dat a o citi. Ai în față și la spate două semne de-ntrebare, Tu-ți trudești, sărmane, mintea ca să afli vrun răspuns ; Rătăcind ca un nemernic pe a vremurilor mare, Cerci zadarnică cercare în noianul nepătruns. Și cînd mintea ta zdrobită de nebuna-i alergare Abia poate să mai iasă din a vremei adîncime, Și cînd vezi că ziditorul n-a lăsat un drum pe care Să se urce orbul vierme pînă la sfînta-i înălțime, ...

OCHII STRĂLUCITORI Ochi, strălucitoare stele, Ochi frumoși ce-mpodobiți Cerul visuri mele, De știți și voi să mințiți, Voi, icoana-nsuflețită A ascunselor simțiri, Unde-i vecinic zugrăvită Taina omeneșrii firi. Dacă sînt amăgitoare Lacrimile ce vărsați Și văpăile-arzătoare Și iubirea ce-arătați, Atunci, amăgiri-s toate... Ziua-i noapte, noaptea-i zi. Atunci... însă nu se poate ! Ochi !... Voi nu puteți minți !

ACROSTIH Eram pribeag pe-o lume obscură și pustie, Plîngeam cînd tu, cerească și vecinică făclie, Lucind în (a) mea cale, oprintu-m-ai din mers Și ochii-mi, ca o mamă, de lacrime i-ai șters. Eram străin, și ție ți-a fost milă de mine. ,,De unde vii și unde te duci ?” m-ai întrebat. Nu știu. Steaua desprinsă din boltele senine Mai știe ea sărmana ce drum a apucat ? Atunci mi-ai zis : ,,Iubește, străin nu vei mai fi”. Ferice sînt de-atuncea. În veci te voi iubi.

ȘI MĂ-NTREBI.... Și ,ă-ntrebi de te-am iubit ? Spună-ți cît mi-ai fost de dragă bolțile cerești și sfinte, Martori dezmierdării noastre Plîng cînd îmi aduc aminte Cît am fost de fericit. Ș- mă-ntrebi de ce-am fugit ? Spună-ți cît ai fost de crudă bolțile cerești și sfinte, Martori infamiei tale... Plîng cînd îmi aduc aminte Că odată te-am iubit !

PENTRU OCHII TĂI RĂPIT-AI... Pentru ochii tăi răpit-ai Foc din stele și din soare, Pentru buza ta furat-ai De la roza ei coloare. Gingășia, frăgezimea Ce se joacă pe-al tău sîn, E plăcută, dar furată, Ai furat-o de pe crin. Rîsul, nevinovăția De la îngeri le-ai furat. Ai răpit tot ce-a fost farmec Din seninul nepătat. Glasul tău de privighetoare, Glasul mierlei mult plăcut L-ai răpit și cînți cu dîsul, Ș-a rămas codrul tăcut. Înțeleg. Aste-s podoabe ; Dar din inimioara mea Ce podoabă-ți poți face tu face, De-ai răpit-o și pe ea ?

DOR DE DUCĂ De cînd știe lumea-ntreagă Că-mi ești dragă, Tu tot plîngi și plîngi mereu, Ș-al tău plîns să plec îmi zice, Și ferice Să te duc unde știu eu. Să te duc acolo unde Nu pătrunde Nici un glas de pe pămînt, Să trăim în fericire Și-n iubire Dulce trai sub cerul sfînt. Haide, tu vei fi Ileana Cosinzeana, Mîndra zînă din povești, Și eu Făt-Frumos. Fecioară, Haide, zboară, Haide, dacă mă iubești.