VIERME FUNDUL
Lut însuflețit de raza vecinicei dumnezeiri,
Aluat în care cerul cu pămîntu-i plămădit,
Tainică verigă care leagă cele două firi :
Vecinicia de-o clipire, infinitul de finit.
Vierme tăvălit în tină, care muști din cer cu dinții,
Urieș semeț, pe care o suflare te doboară,
Tu, a cărui mînă scurmă măruntaiele științii
Și a cărui cugetare ia nimicul drept comoară,
În zadar te-ncerci a rupe pînza care te desparte
De enigma nepătrunsă : Ce a fost ? și ce va fi ?
Cartea facerii e noapte, iară cealaltă carte
Nu e scrisă, sau de-i scrisă, nu ți-e dat a o citi.
Ai în față și la spate două semne de-ntrebare,
Tu-ți trudești, sărmane, mintea ca să afli vrun răspuns ;
Rătăcind ca un nemernic pe a vremurilor mare,
Cerci zadarnică cercare în noianul nepătruns.
Și cînd mintea ta zdrobită de nebuna-i alergare
Abia poate să mai iasă din a vremei adîncime,
Și cînd vezi că ziditorul n-a lăsat un drum pe care
Să se urce orbul vierme pînă la sfînta-i înălțime,
Tu turbezi, nesocotite, și în oarba ta mînie
Strigi : ,,O, nu ! - dumnezeirea nu e decît o părere,
O nălucă născocită de-a norodului prostie !...
Creatorul e natura... Ea e singură putere !”
Vreme, haos, ceruri, rîdeți !Microscopica furnică,
Spînzurată de-o lunetă, vă pătrunde, vă strivește !
Ea măsoară infinitul, întunericul despică...
Înaintea Creaturii, Creator, te umilește !...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...