MUNCITORUL
În urma mea se deșteaptă orașul,
În ceața dimineții,
Orașul, ce hrănește și lucrează,
Își începea iar munca-i uriașă.
Era un zvon de glasuri nențelese,
Un vălmășag, ș-un huiet
De uși deschise, șuiere de trenuri,
Și urlete de roți învîrtitoare.
Era nebuna, zgomotoasa goană
A forțelor umane
Spre munca ce dă pîine și scăpare
Și-nalță-n vînt nenumărate steaguri.
Lumină era-n toate ; sub fiorul
Serbării dimineții
Păreau că iau și lucrurile aripi ;
Rîdea pe toate fețele speranța.
Cînd l-am văzut. Era puternic, chipu-i
De gînduri palid, nobil,
Se ridică frumos, c-un aer mîndru,
Pe-un gît de bronz, neștiutor de lanțuri.
Grumaji de taur, umeri de sălbatec,
Privire îndrzneață :
Ce bogăție de viață-n pieptu-i,
Ce flăcări de curaj și de iubire !
Ca un biruitor cu pasul falnic
Înainta-n lumină.
Și inima-mi spunea : o fi Trimisul...
Poate că el, în strigătul mulțimii,
Atlet strălucitor, ca-ntr-o arenă
Va-ngenunchea pe monștrii
Ce țin poporul orb și-n întuneric -
Eroic suflet, brațe oțelite !
În el poate-i izvorul de putere
Măreață, generoasă,
Ce va reda viața-acestui secol
De viții și de anemie putred !...
O, dulce-i dulce-i să te știi iubită
De el, să-l aștepți seara
Lîngă mesița-ntinsă, cu duioasa,
Cu sfînta grij-a dragostei ce-așteaptă.
Pe largu-i piept sfioasă să-ți pleci fruntea
La calda sărutare
A celui care luptă și muncește,
Să-l fericești, ș-un prunc să-i dai - odraslă :
Și-acest lăstar iubit, depozitarul
Virtuților străbune,
Să fie cuibul dulcilor speranțe,
Senina bucuri-a bătrîneții ;
Și să visezi prin el continuată
În veacuri viitoare
Robusta ras-a celor mulți și harnici,
De pace și dreptate însetată,
Curata ras-a, robilor de astăzi,
Ce veselă va strînge
Recolta libertății din durerea,
Din sîngele strămoșilor rodită !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...