Poezia Proletar de Alexandru Vlahuță

PROLETAR



Înalt, vînjos, brun, cu cămașa ruptă,
Cu umeri lați, puternici,
De lucrător fierar sau de soldat,
Încet deschise ușa, cu sfială -
Era un proletar.


,,Cer să muncesc, sunt sănătos, sunt vrednic
Și duc la osteneală.
Am două mîini de fier. Viu de departe,
Și-s două luni de cînd la orice ușa
Bat și mă rog zadarnic.”


Cine-i răspunse, nu-mi aduc aminte.
A fost un nu scurt, rece ;
Ca de un junghi se-ntunecă la față,
Și glasu-i stîns de-abia putu să-ngîne,
Parcă-necat de lacrimi :


 ,,Te rog pe tot ce ai mai scump pe lume,
Nu mă lăsa să plec.
E-ngrozitor să ți se-nchidă ușa
Cînd ești flămînd. Te rog, în scumpul nume
Al celor duși din lume,


Îndură-te. De crezi în Cel-de-sus,
Nu mă lăsa să plec.
Și eu am dreptul să muncesc.
Cer muncă.
E un păcat să lași pe-un om pierzării
Cînd crezi în Cel-de-sus !”


Cine-i răspunse, nu-mi aduc aminte.
A fost un nu încet spus.
Se clatină o clipă pe picioare.
Apoi pleacă, tăcut, cătînd în jos,
De-abia pășind, în silă.


Înduioșată,-l urmării cu ochii.
Se depărta sărmanul
Cu pași înceți, în calea-i aspră, tristă,
Flămînd, pierdut, sub raza-nfierbîntată
A soarelui de iuniu.


El dispăru, dar, ca prin vis urmîndu-l,
Văzui cum pribegește,
Pierdută forță, braț desprețuit :
Și înainte, înainte, palid,
Pribeag rod al durerii.


Prin sate, prin orașe, pe la fabrici,
Cerșindu-și loc de muncă,
Purtîndu-și forța, foamea pretutindeni,
Pururi gonit, apoi căzînd de trudă,
Învins, chemînd-și moartea !


Plîngînd, îmi îngropai în palme fața,
Și-ncet șoptind : iertare !
Simții a veacurilor rătăcire,
Și remușcarea lumii și rușinea
Greu apăsîndu-mi pieptul.