ÎN ZILE GRELE
Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,
Și nu mai știm de-ai noștri, nici ei de noi nu știu...
Cu gîndul doar, pe negre întinderi de pustiu,
Ne căutăm, ca orbii, în volbura urgiei,
Citeam, și-mi păreau basme, cum se lăsau pe țară
Întunecate oarde, ca norii de lăcuste.
Vuia-n văzduh năvala puhoaielor din puste,
Cum răpăie pămîntul sub ploiele de vară.
Citeam de lanuri arse, de sate pustiite,
Femei, cu prunci în brațe, prin codri rătăcind,
Cîte-un bătrîn ce cată, din vîrful unui grind,
Cum trec, mînați în cîrduri, ca turmele de vite.
Cum trec, duși în robie, subt bici, feciori și fete,
Și carele-ncărcate cu bogăția țării,
Și-n urmă, cît bat ochii, în limpezișul zării,
Grămezi de scrum din toată strînsura pe-ndelete...
Citeam și-mi păreau basme. Și iată că destinul
Vru să trăiesc aievea acele zile grele ;
Și văd cum calcă lifta pămîntului țării mele,
Cum tot avutul nostru ni-l bîntuie străinul :
Să nu mai știu nimica de cei rămași acasă,
Decît că e vrășmașul stăpîn pe soarta lor...
Gîndindu-mă la dînșii, muncit de griji, de dor,
Stau în adîncul nopții, cu coatele pe masă,
Și-i văd săpînd la șanțuri, bătuți, bolnavi, sub zloată -
Moșnegi căzuți pe drumuri, femei batjocorite -
În jurul lor, copiii cu brațele ciuntite
Înfățișează jertfa și jalea țării toată.
Și-atunci tresar gîndul că prea am trăit bine ;
Prea mult am rîs; prea-n toate vedeam numai un joc...
Și trebuia să vie acest năprasnic foc.
În larg să ne deschidă drum nou, printre ruine.
Fii binecuvîntată, fecundă suferință,
Tu ce ne ești trimeasă de veșnica dreptate
Să curăți neamul nostru de vechile păcate,
Să faci din el o-ntreagă și singură ființă !
M-ai învățat, durere, ce e să ai o țară.
Și-n inima-mi rănită adînc ți-ai scris cuvîntul :
Cu sînge și cu lacrimi va să frămînți pămîntul
Din care-aștepți viața cea nouă să răsară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...