LOGODNICA
El zise : ,,Plec - și munții și oceanul
Or să despart-a noastre brațe-ntinse.
Gîndește-te la mine-n vremea asta !
Așteaptă-mă. Pe inimile noastre
Uitarea-n veci nu-și va întinde somnul.
Iubirea noastră, suferind, va crește.”
Și ea a așteptat. Minute, ceasuri
Și luni, și ani, ani lungi de dor, de lacrămi,
Ttecură făr-o rază, făr-o floare
În păru-i de fecioară, des și negru.
Și cînd de pe-al ei chip căzu podoaba
Și dulcea strălucire-a primăverii,
Ș-o zbîrcitur-adîncă pe figură-i
Rînji ( căci picătura aparge piatra ),
El - în sfîrșit - din depărtări se-ntoarse.
Dar nu zbucni nici lava înfocată
De sărutări, nici vechea lor iubire.
Ea lung privi stăpînul, și el sclava,
Să-și mai găsească formele-adorate
Odinioară... Și-nlemniți stătură
Cu ochii în pămînt. Părăgini triste !
Prăpastia-ntre ei se redeschise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...