www.Zapaciti.ro

FREAMĂTUL TOAMNEI Ați auzit? Toamna, cînd ceața în vîrtejuri pribegește, În noapte cineva bocește. Răsună-adînc ceva. E cineva ce-a strîns în el oftaturile toate, E cineva ce-n scînduri vechi și măcinate bate. Un om ce-a fost, de mult. Cît a trăit, nu a lucit pe cer o stea. Și-acu să vadă-o rază, bietu,-ar vrea.

DOMNIȚA JEBELEANU Domniță-ntruchipare pură. Iată, E-n codrul vrăjii-alesul tău. Privește : Eu sînt acel ce viața o trezește. E-o noapte cu minuni. Poate-nvia Tot ce doar visele îți zugrăvesc : O oră numai, trupul ți-l păzesc. Și fug. Tu înc-o mie de ani așteaptă. Alt cavaler veni-va să te vază. Dormi în pădure. Mă-nspăimînți. Mi-e groază.

PE ALBUMUL DOMNIȘOARELOR FLORESCU Într-o zi veselitoare, Voi plăcute surioare, De la rai v-ați coborît. La fereastra-mi luminoasă, Flori din lumea grațioasă, Zîmbind dulce v-ați ivit. Eram trist, în suferire, Dar la dulcea-vă privire S-au șters orice negri nori. O ! minuni a primăverei ! Prin voi chiar spinii durerei Se acopere cu flori.

PE ALBUMUL DOMNIȘOAREI A. JORA Eram în tristă singurătate Privind omătul căzut din nori. Iarna cu-a sale mîni înghețate Lipea de geamuri albele-i flori ; Și eu în timpul cel de ninsoare, Sub cerul negru, plin de furtuni, Visam la paseri veselitoare, L-a primăverei scumpe minuni. Visam l-acele țări depărtate Pe unde fost-am eu călător, Țărmuri frumoase și neuitate De poezie și de amor. Un dulce oaspe veni atunce, Un dulce, gingaș, frumos portret, Trimis de tine ca să-mi arunce Flori de lumnă, flori de poet. El îmi aduse a ta gîndire, Dorul tău june și virginal, Care-mi șoptiră cu-nduioșire De-al poeziei plai ideal. Atunci natura încîntătoare Undi pe buze-ți blînde zîmbiri, Și-n ochii-ți veseli un dulce soare, Și pe-a ta față vii trandafiri. Jar eu, ferice și-n admirare, Gîndind la tine, am zis cu dor : „O ! tinereță ! cine te are, Are un farmec învingător !”

PE ALBUMUL DOMNIȘOAREI MARIA DOCAN Mițulică, dulce floare, Vai de mine ! ce-am aflat ? O albină-otrăvitoare De guriță te-a mușcat ? Și cu boală dureroasă Tu, drăguță, te-ai luptat, Și din fața ta voioasă Rozele s-au scuturat ? Ardă-o docul de albină Ce văzîndu-te-a gîndit Că se află-ntr-o grădină Și de tine s-a lipit ! Dar n-ai grijă, Măriucă ! Viespea crudă va peri, Iar tu lîngă-a ta mămucă Lesne vei reînflori. Primăvara nu-i departe Cu plăcutele-i comori ; În curînd a să ai parte De-ale tale dulci surori. Pe-a ta față zîmbitoare, Pe sub ochii-ți drăgălași Răsari-vor lăcrimioare Și voioși tradafirași. Iar de vrei să n-ai măhnire Și să scapi de orice chin, Te lipești cu iubire De-al mămucăi dulce sîn ; Căci în lume prunc și floare Au un înger protector : Floricelele au soare, Pruncii au mame cu dor !

PUNGULIȚA dedicată unui zgîrcit „O ! punguliță dalbă, Cu dragoste-mpletită De-o mînă mică, albă Și mie mult iubită ! Minune drăgălașă Ce-ncînți a mea privire ! Tu, care-ai fost partașă La tainica-i gîndire, Fii un izvor de bine Sărmanilor din lume, Ca toți să se închine La dulcele ei nume. Fii, pungă adorată, O amintire vie De ziua neuitată Cînd te-a trimis Ea mie !” Așa zicea-n estazu-i Un tînăr cu iubire Și lacrimi pe obrazu-i Curgeau de fericire ; Dar corbul cel prădalnic, Tîmpit de bătrîneță, Rosti : „Nebun și jalnic E omu-n tinereță ! Și mintea-i e căzută În grea și tristă boală ! Sărmanul ! el sărută O punguliță... goală !”

PLECAREA DIN ORAȘUL BLESTEMELOR În Necropolis, muzici fremătau, În toamnă, într-o surdă zi, tîrziu. Murisem de demult Și stam pe catafalcu-mi purpuriu. Gemu o ușe lin, și, în tăcere, Pătrunse cineva pe ușe : Ființa pentru care mult am plîns în viață Și care - mort chiar - o iubesc. Și rîse. Galbena-mi față mîngîind-o, Rîse și hohoti cu glas pustiu : ,,Strălucitorule, aicea te găsesc? Urîta Budapestă ți-e sicriu?'' ,,Nu-ți mai aduci aminte de lumina Ce suie pe mormintele din sud și rîde? Aici, la Budapesta, viața e urîtă Și-al morții chip de mii de ori mai hîd e.'' ,,Vino din al blestemului oraș. Vino, mort drag, vino cu mine. Aici nu-i loc ca să visezi frumos, Nici pentru marile iubiri, de lacrimi pline.'' Și-mi luă molatec mîinile în mîini Și rîse, rîse nebunește. Și de atunci, spre cimitirul de la miazăzi, Un mort, un mort sărman se pregătește.

INIMA LEDEI Zvîrleau în mine vrăjitoarele În a-ntristatelor minuni livadă. Nu mă temeam. Nu m-am temut vreodată. Însă iubită dispăru în goană. Frumoasa mea iubită : fragedul Surîs. Plîngeau și hohoteau de rîs Mumele Codrilor. Ceață era, și-n oarbă noapte-ndoliată, În a-ntristatelor minuni livadă, Inimi cădeau vuind, Iar eu mi-acopeream privirile. Inimi zvîrleau în noapte vrăjitoarele. Nu mă temeam. Nu m-am temut vreodată. În a-ntristatelor minuni livadă, Greu de mîhnire stam, și singur. Cădeau din ceață inimile, Mici și urîte, inimi tari, de piatră. Deadată, vrăjitoarele se risipă, Și-n liniște, în alb vestmînt și-nlăcrimată, Pe-a întristatelor minuni livadă, Veni spre mine o femeie Și-mi ridicai spre dînsa fața. Ea mă privi și căutîndu-și inima ( Și-acuma o mai simte chipul meu ) În a-ntristatelor minuni livadă, Îmi aruncă inima-n față, Bolnava, calda-i inimă, sărmana.

LUPTA CU BOIERUL Simțeam că, dacă-l las, boierul Cu cap de porc mă va ucide. Rînjind, ședea lățit pe aur Cu ghearele înțepenite. De-l las, simțeam că mă ucide. Grețosu-i trup de porc, cu grijă, I-l mîngîiai. S-a-nfiorat. ,,Privește cine sînt'' ( șoptit-am ) Și creieru-mi i-am arătat. Privind-l, hohoti turbat. ( M-o crede-un biet vîntură-lume, - Gîndit-am ). În genunchi picai. Pe țărmul vieții vuitoare, Ne-aflam. Se însera. Strigai : ,,Dă-mi aurul pe care stai !'' ,,O clipă - și mă poate pierde. S-aștept - nu mi-i îngăduit. La drum mă-mping, m-atrag în zare Mari taine fără de sfîrșit. S-aștept - nu mi-i îngăduit''. ,,Ți-i inima de-osînzi păzită, A mea e toată-o rană grea Și, totuși, binecuvîntată-i : E viață și e dor în ea : Dă-mi aurul. Să pot pleca''. ,,Al mării-ntins mi-așteaptă vasul, Și mii de corturi sclipitoare, Un soare nou, miresme stranii, Și alte-ospețe și fecioare Mă cheamă și m-așteaptă...

ȘTEFAN ȘI DUNĂREA        ( Baladă ) ,,Dunăre ! ce plîngi tu oare ?'' ,,Plîng o  floare de sub soare Ce din sînu-mi a răpit Ștefan-vodă cel cumplit !'' ............................................. Pe cel țărm bătut de valuri, Sus pe zare, sus pe maluri, Sînt trei cete de oșteni, Turci, tatari și moldoveni. Una-i ceata hanului, Una-i a sultanului, Una-i a Ștefanului ! Iar în cîmpul cel turcesc Mii de săbii zinghenesc; Iar în cîmpul tătaresc Mii de arce săgețesc ; Iar în cel moldovenesc : Ștefan-vodă cel frumos Ș-o copilă, chip duios. Fata plînge, fata zice : ,,Lasă-mă să fug de-aice, O !Ștefane, scumpul meu !" Domnul zice : ,,Nu ! nu vreu, Nu, pre sfîntul Dumnezeu ! Că-mi ești dulce la privit Și mai dulce la iubit, Ca lumina soarelui La lupta viteazului." ,,De-ți sînt dragă, de-s frumoasă, Ie-mă, doamne, ori mă lasă." ,,Ba ! de-a fi să lupt de dată Chiar cu Dunărea turbată, Nu te las nici chiar de-un pas. ...

ULTIMUL SURÎS Vai, am trăit foarte urît. Vai, am trăit foarte urît. Ce mort frumos o să mai fiu. Ce mort frumos o să mai fiu. Se va-mblînzi chipu-mi de faun. Se va-mblînzi chipu-mi de faun, Un zîmbet va-nflori pe buze. Un zîmbet va-nflori pe buze. În uriașii-mi ochi sticloși, În uriașii-mi ochi sticloși, Se va răsfrînge cineva, Se va răsfrînge cineva. Buzele-mi reci care zîmbesc, Buzele-mi reci care zîmbesc, Îți mulțumesc pentru sărut, Îți mulțumesc pentru sărut.

GOG ȘI MAGOG Sînt a lui Gog și-a lui Magog odraslă, În van izbesc cu pumnii-n porți, în zid, Și totuși, vă întreb : să plîng aicea, La poale de Carpați, e-ngăduit? Venit-am pe-al Vereckei drum vestit, E-n mine și-azi străvechiul cînt, șuvoi. E voie pe la Dévény să zbucnesc Cu noul cînt al timpurilor noi? Plumb clocotit turnați-mi în urechi, Un nou Vasile, cîntăreț, să fiu. Să n-aud ale vieții cînturi noi, - Cumplit striviți-mă sub tălpi, de viu. Dar pîn-atunci, neadăstînd, din cazne Zbura-va cîntu-mi nou pe aripi tari. Și blèsteme de-ar fi cu mii să plouă, - Tot o să-nvingă, aprig și maghiar.

 ȘTEFAN-VODĂ ȘI CODRUL            ( BALADĂ ) Ștefan -vodă rătăcit Întră-n codrul înfrunzit. Codru-i zice: ,,Domn viteaz! Ce-ți curg lacrimi pe obraz?" ,,Ah ! îmi plîng ostașii mei Morți, luptînd ca niște zmei !" Codrul zice: ,,Dragul meu, Încetează plînsul tău, Căci din obrazii mei trufași Face-ți-oi voinici ostași Ca să scapi biata moșie De păgîni și de urgie''. ,,Fă!'' răspunde mult voios Domnul mîndru, inimos. Codrul puse a vui, Brazii a-și însufleți, Pe stejari a mi-i trezi. Iar copacii mari și mici Se făceau ostași voinici, Și spre domn înaintau Și din gură cuvîntau ,,Să trăiești, măria -ta ! Hai la luptă, hai, Ștefane ; Du-ne-n oardele dușmane !'' Ștefan-vodă-nveselea Și la luptă purcedea Peste munte și muncel Cu tot codrul după el. Vai lupta c-un brăduleț ! Vai de leah, vai tatar Ce luptau cu un stejar !

MĂRGĂRINTA DIN MUNCEL   Mama pentru-a ei copil are scumpe dismierdări, Are inimă cu ochi, are ochicu sărutări. Plînsul lui e plînsul ei; orice-l doare, pe ea doare, Ea trăiește pentru el; cînd el moare, și ea moare! Mărgărinta din Muncel născu mîndru pruncușor, Ce muri pe sînul ei, legănat cu mare dor. Ea îl duse la mormînt, lîngă inima-i de gheață Legănîndu-l nencetat, ca și cnd ar fi n viață. Apoi merse la bordei de pustiu amar cuprins. Leagănul era deșert, soarele-n cer era stins! Apoi puse a striga pe cîmpii și zi și noapte: ,,Vină, dragă copilaș, vin' la mama, să sugi lapte!..." Mama fără de copil nu mai are dismierdări, N-are inimă cu ochi, n-are ochi cu sărutări!... A doua zi, despre ziori, pe-un mormînt ea fu găsită, Peptul gol, trupul răcit, țîța-i de mormînt lipită !

              OMUL SINGURATIC Călărețul tînăr, singur pe-astă lume, Își îndeamnă calul inundat de spume. Ei de mult pe cale pasă rătăcind ! Calul suflă, omul cîntă haulind : „Trec prin luncă, lunca-mi zice : Singur tu ce cați pe-aice ? Vestea-mi spuse c-ai găsit Sorioară de iubit. Unde-ți este sorioara Ca să-i farmec inimioara Cu parfumuri și cîntări, Cu-ale umbrei desfătări ?” Călărețu-n sînul luncei umbritoare Simte-o mîngăiere dulce-alinătoare, Dar curînd el trece cîmpul de mohor. Calul geme, omul cîntă plin de dor : „Trec pe cîmp, cîmpia-mi zice : Singur tu ce cați pe-aice ? Pentru scumpul tău odor Am întins verde covor, Ș-am pus floare lîngă floare Pentru albele-i picioare, Ș-am pus rouă dulce-n flori Pentru blînzii-i ochișori.” Călărețu-n zare trist se adîncește Și pustiul lumei împregiuru-i crește. Paseri cobitoare trec sub cer zburînd, Calul cade, omul cîntă suspinînd : „...

         DOUĂ SUFLETE Duă suflete amice de copile pămîntene Se-ntîlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene, Apoi stau într-o uimire, una alteia zîmbind, Și-mpreună își ieu zborul, prin senin călătorind. „Tu ești, dulce surioară ? zice una cu mirare, Tu, regina frumuseții, tu, altar de închinare ! Pe pămînt, de-abia în floare, cum se face de-ai murit ?” Ceealaltă, vărsînd lacrimi, îi răspunde : „Am iubit !” „Ai iubit !... ai trecut raiul !... ai simțit în primavară Acea flacără cerească, dulce mult și mult amară ! Ai iubit !... și tu din viață ai putut, ai vrut să zbori !... Unde, unde-ți sînt rămase virginalele comori?” „Am lasat glasul meu dulce unei dulci privighitoare ; Ochii, murelor din codri ; părul, falnicului soare : Sînul, unui crin văratic ;  gura, unui trandafir, Și pămîntului în jale, al meu vecinic suvenir !”

                      STELELE Pe a cerului cîmpie cu flori lucii sămănată Noaptea vine pe furiș Și cu-o seceră de aur de la lună-mprumutată Face-un stelnic seceriș. Iar cînd soarele apare, vede cerul gol de stele Și întreabă întristat : „Unde-s ochii de lumină, unde sînt fiicele mele, Pe ce plai s-au exilat ?” „Mulți ochi mîndri de pin ceruri strălucesc pe-a mele pene !” Lui păunul a răspuns ; „Dar luceferii se află la românce, pe sub gene, Unde noaptea s-a ascuns.” De-atunci fete și neveste se feresc, se tem de soare Și cobor genele lor, Căci ades le fură ochii ș-a lor inimi iubitoare Soarele înșelător.

              VÎNTUL Vîntul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare, Care-mpinge-n rea furtună toate vasele pe mare, Și, ca lupul după turme, se alungă după nori, Și doboară stejari falnici și desfoaie blînde flori. Vîntul fură o scînteie și-n girezi eo=l o aruncă, Privind cum se perde rodul unui an întreg de muncă, Apoi merge la copile ce culeg laur de in Și rîzînd le despletește, dismierdînd albul lor sîn. În truspatru părți a lumei turbat vîntul se tot duce, Ca pagînul pe mormînturi răsturnînd creștina cruce, Și de-a morților blăstemuri alungat, fuge nebun Pintre tufe-nțepătoare și nuiele de alun. Iar cînd el se-ntoarce-n codri, mama lui cel tot bocește Zile-ntregi îl scaldă-n lapte și de răni îl lecuiește... „Nu mai plînge, mîiculiță ! zice el , așa cum sînt, Cînd sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vînt !

               SCRÎNCIOBUL În scrînciobuldin culme se dau flăcăi și fete, Copile, flori de aur, voinici cu negre plete. „Iubito, zice unul, pe față-ngălbinești Și ochii tăi în zare cu dor îi ațintești ?” „O ! dar, privesc, iubite, colo în depărtare, La cele dealuri nalte, la cea cîmpie mare, Cum se-nvîrtesc de iute și cum se limpezesc, Unind a lor verdeață albastrului ceresc !” ”Privirea ta, iubito, se-ndreaptă cătră soare? „Dar ; urmăresc cu ochii cei vultri și cucoare Cum se întrec cu norii, cum se-nvîrtesc în zbor Sub cerul ce se-ntoarce rotiș deasupra lor.” „În ochii tăi, iubito, o flacără s-aprinde ?”„ „Dar ; simt că aș meu suflet aripele-și întinde... Eu zbor...ah ! zbor...”Deodată copila sare-n vînt Și, vrînd la cer să zboare, ea cade în mormînt !

         SOARELE , VÎNTUL ȘI  GERUL Trei călători fantastici cutrieră pămîntul : Soarele splendid, gerul îngrozitor și vîntul. Unul dă viață, altul dă moarte, apărînd, Al treile mîngîie cu aripa-i, zburînd. Ei întîlnesc o fată, voioasă căprioară, Ca soarele de vie, ca vîntul de ușoară. Și-i zic : „Copilă dragă, alege din noi trei, De vrei să fii mireasă, pe care tu îl vrei !” Romînca le răspunde cu-o veselă zîmbire : „Sînt sprintenă ca vîntul, pe dînsu-l vreu de mire!” „Cum ? eu, lumina lumei ! pe mine m-ai respins ? Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins.” „Cum ? zice gerul aspru, m-ai depărtat pe mine ? Am să îngheț la iarnă și inima din tine.” „Nu-mi pasă, mîndre soare, de focu-ți arzător Cît mi-a sufla în față un vînt răcoritor. Nici de-al tău frig nu-mi pasă, o ! gerul de gheață, Cît vîntu-n mezul iernii nu mi-a sufla în față.”

          VÎNĂTORI ȘI VÎNĂTOARE Pe geana cîmpului albiu Se vede-un codru mare, Lucind sub soarele gălbiu, Ș-un sat perdut în zare. Răsună codrul de-mpușcări, De chiote voioase, De urlete și de lătrări Pe culmele rîpoase, Căci e vînatul cel domnesc La urși cu negre blane, La lupi ce-n fugă clănțănesc, La vulpele codane... Sub crengile ce se întind De țurșuri încărcate, Hăitașii mare foc  aprind Cu vreascuri înghețate. Și vînătorii osteniți S-așează-n giur gramadă, Unii pe trunchi, alții lungiți Pe perne de zapadă. Și toți pe domnulfericesc De mîndra-i vînătoare, Căci a ucis un cerb codresc Și patru căprioare. Iar colo-n satul depărtat, Într-o căsuță mică, Lîngă horn toarce nencetat O sprintenă fetică Și zice-așa în gîndul ei : „De-aș vrea, într-o clipă, Cum v-aș vîna cu ochii mei, O, vînători de fală ! Și cum v-aș face chiar pe drum Cărările-a vă perde, Ș-a vă jura că voi acum Vînaț...

               CĂDEREA RINULUI Măreț, adînc și luciu călătorește Rinul Prin munți cu fruntea albă, prin văi cu lunci frumoase, Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase, El curge-n liniștire, nesocotind destinul ! Ca un balaur verde ce mișcă-a sale noduri Trecut-au prin orașe cu mîndre catedrale, Prin sate care poartă stigmaturi feodale, Pe lîngă vechi casteluri, pe sub boltite poduri. Și vecinic el văzut-au sărmana omenire Luptîndu-se cu moartea în viața-i trecătoare. Văzut-au căzînd tronuri și dispărînd popoare Ce se credeau eterne pe culmea de mărire. ,,O ! lume schimbătoare ! O ! tristă vanitate ! Se darmă munți, cetatea se darmă, omul pere ! Eu singur, martur pacinic de-a globului mistere, Curg mîndru-n nepăsare cu-o lină maiestate! Nimic nu mă oprește în calea-mi triumfală, Și timpul adormit-au de seculi lîngă mine!” Astfel voios și falnic șoptește Rinu-n sine, Dar iată sub picioa...

            SERENADĂ Tu din cer venită-aice Ca să faci lumea ferice Dă-mi o zi din viața ta ; Dă-mi o zi dumnezeiască Sufletul să-mi fericească, Și eu sufletul ți-oi da. Fie-n lume rău sau bine, Lumea-ntreagă pentru mine Stă cuprinsă-n umbra ta. Dă-mi o zi dumnezeiască, Sufletul să-mi fericească, Și eu sufletul ți-oi da. Tu dai viață cu-o zîmbire, Moarte cu-a ta nesimțire, Raiul cu iubirea ta. Dă-mi o zi dumnezeiasca Sufletul să-mi fericească, Și eu sufletul ți-oi da.

CÎNTIC SICILIAN La Palerma-n Monreale Sînt păduri de portocale, Ce s-acopăr viu cu flori Într-un an de două ori. Jos cad florile, pe drumuri, Iar plăcutele parfumuri Zbor de vînt în depărtări, Peste văi și peste mări. Contadina-n Monreale Zvîrle vesel portocale În voiosul contadin, Care-i zvîrle flori în sîn. Ș-amîndoi juni, plini de viață, Pintre arbori, pe verdeață, Rîd și cîntă-armonios Și dispar misterios... Călători pe mări, pe drumuri, Îmbătați de dulci parfumuri, Merg voios în calea lor, Făcînd visuri de amor. Zan-Zanetă, fulg de soare, Adevăr să fie oare Că tu ai, cole, sub salbe, Două portocale albe ? Parte dreaptă : una mie, Zan-Zanetă, una ție ! Și-ți mai dau în monreale Trei păduri de portocale.

VISUL FERICE De este-un vis amorul, un vis amăgitor, Ferice de acela ce doarme nencetat Și-n visuri drăgălașe plutind ca pe un nor Trăiește-n nălucire, de lume departat ! Pe-a tale scumpe brațe, pe sînul tău frumos Cînd sînt legănat dulce și-n ochii tăi privesc, Ah ! lumea-i pentru mine un rai armonios Ș-amorul îmi apare un vis dumnezeiesc ! De-i vis acea simțire, încîntător mister, Ce-aprinde-n două inimi foc iubit, Tu, fiică a luminei sosită de la cer, Ah ! vină de visează pe sînu-mi fericit !

BUCOVINA Dulce Bucovină, Veselă grădină, Cu pomi roditori Și mîndri feciori ! Cuib de păsărele Albe, sprintenele, Care-n ochii lor Au foc răpitor. Tu, ce ești o floare Căzută din soare, Cu trei alte flori, A tale surori ! Ele cătră tine Privesc cu suspine Și tu le zîmbești Cu zîmbiri cerești. Dulce Bucovină ! Vîntul ce înclină Cu aripa lui Iarba cîmpului, Naște prin șoptire Scumpa amintire De-un trecut frumos, Mare, glorios. Fii în veci voioasă Precît ești frumoasă ! Fie traiul tău După gîndul meu ! Ah ! cine te vede Chiar în rai se crede, Cine-i trecător Te plînge cu dor !

MOARA DE VÎNT  Fabula dedicată lui A. Donici Pe-un deal oarecare, Cu renume sfînt Făcea zgomot mare O moară de vînt ; Dar biata morișcă, Deși-avea un pic De porumb și hrișcă, Nu lucra nimic, Ci-n văzduh pornită Se-nvîrtea mereu : Părea că-i vrăjită De Duhul cel rău ! „Ce mai vijelie, (Cugeta ades) Trebuie să fie Devale, pe șes, Cînd eu în furtună Mă lupt și vuiesc Și ca o nebună În loc mă-nvîrtesc !” Însă pe cîmpie Liniște era. Iarba cea verzie Nici se clătina, Și la foc de soare Bietul muncitor Stropea cu sudoare Micul său ogor. „Ce de mai făină O fi măcinînd !” Zise o găină La moară zburînd. „Te-nșeli, sorioară  ! (Spuse-un șoim din munți.) Vînt e mult la moară, Da-i lipsesc grăunți !”

      AMICULUI   A.  DONICI Eu, ce sînt un biet morar Fără nici un pic de carte, Mă-nchin ție de departe, Măi, vestite fabular, Și-ți trimit voios din moară Un poclon neașteptat, Chiar o fabulă ușoară Care azi am măcinat. Cerne-o bine tu pe dînsa Și, de vrei să-mi faci pe plac, Alege făina-ntr-însa, De fă lumei un colac.

         IERI ȘI ASTĂZI Ieri pămîntul era verde, Azi pămîntul e-nălbit, Și prin negură se perde Soarele îngălbinit. Ieri căldură, azi zapadă, Și din codrii pudruiți Ies în grabă, după pradă, Uli și urșii flămînziți. Ieri voioasa ciocîrlie Zbura-n soare ciripind; Azi pe vesteda cîmpie S-aud corbii croncăind. Ieri natura-n tinereță Era dulce la privit ; Azi urîta bătrîneșă Peste frunte-i s-a lățit ! Ce durere vie ,cruntă , A șters mîndrele-i colori Ș-a făcut a fi căruntă Din amurgul pănă-n ziori ? O , natură ! ca și tine Omul verde și-nflorit Într-o clipă , vai ! devine O ruină de jălit , Și el nici că mai zărește După timpul de ninsori Primăvara ce zîmbește Între soare și-ntre flori !

IMN LUI ȘTEFAN CEL MARE La poalele Carpaților, Sub vechiul tău mormînt, Dormi erou al românilor, O ! Ștefan, erou sfînt ! Ca sentinele falnice Carpații te păzesc, Și de sublima-ți glorie Cu seculii șoptesc. Cînd tremurau popoarele Sub aprigii păgîni, Tu le-apărai cu brațele Vitejilor români. Cu drag privindu-ți patria Și moartea cu dispreț, Măreț în sînul luptelor, Și-n pace-ai fost măreț. În cer apune soarele Stingînd razele lui, Dar într-a noastre suflete În veci tu nu apui ! Prin negura trecutului, O ! soare-nvingător, Lumini cu raze splendide, Prezent și viitor. În timpul vitejiilor, Cuprins de-un sacru dor, Visai unirea Daciei Cu-o turmă ș-un păstor ; O ! mare umbră-eroică, Privește visul tău : Uniți sîntem în cugete, Uniți în Dumnezeu. În palele Carpaților, La vechiul tău mormînt, Toți în genunchi, o ! Ștefane, Depunem jurămînt : ,,Un gînd s-avem în numele Românului popor, Aprinși de-amorul glorie Ș-al patriei amor !''

STROFE SCRISE PE UN PĂRETE Suflat-a vîntul morții pe dulcea-mi primavară Și floarea vieții mele curînd s-a vestejit ! Durerea e mai crudă și jalea mai amară Cînd simți că mori departe de tot ce ai iubit ! Încet-încet simțirea în mine amorțește. Un negru nor deasupră-mi tot vine și iar trece. Se tulbură-a mea minte, suflarea mea slăbește, Pe inimă-mi se pune o greutate rece. O ! suvenir al țării ! cerească mîngăiere ! Alungă-n departere cumplitul negru nor, Să văd lumina iarăși, să simt reînviere, Să cînt iubita țară, apoi voios să mor !

TÎNĂRA CREOLA         I În balconul de pe mare Rita, gingaș adormind, Pintre gene-n depărtare Vede luna răsărind. Ochii galiș ea deschide Spre al cerului senin Și ferice blînd surîde La al lunei zîmbet lin. Mare-n spune scînteiază, Cerul e strălucitor, Iar prin stele acordează Îngerii harpele lor, Și copila serafie, Zărind sus pe frații săi, Cîntă-o dulce melodie, Dulce ca sufletul ei. Ceru-i : ,,Vină, vină Între stele, fiica mea Pentru fruntea ta divină Să-ți alegi o mîndră stea''. Marea-i zice : ,,Vină-n zare Să te-adorm pe-al meu talaz Și s-anin mărgăritare Pe-ai tăi umeri de atlaz'' Iată Rita se gătește Ca să zboare-n orizon, Dar, uimită, se oprește Și se pleacă pe balcon... Sub balcon, în mez de noapte, Sub balcon, lîngă izvor, Sub balcon cu blînde șoapte Susoina blîndul amor !              II Rita, jună călătoare, Cu ochi vii răpiți din soare Și cu glasul argintiu, Rîde, vesel răsfățată,...

SCRISORI DIN CORDUN Sună pietricică-n vale, Cine-a pus țara la cale Și acum la bătrînețe S-a întins pe criticale ? Ți-am citit cu indulgență Și cu-amor eu criticaua, O hazlie-impertinență, Bat-o poarca, mînce-o caua. Zice Darwin după tine Cum că omul e-o maimuță - Simt humorul de gorille Cînd desmiard-o pisicuță. Pisicuță criticoasă Ce îți speli curata labă Și-ți întorci dulce mustața, Fii de treabă, fii de treabă. Nu se scuipă-așa în oameni, Nu se mîncă astfel linte. Fă politică, iubito, Fii cuminte, fii cuminte ! Acolo vei pute spune Tot ce vrei - căci ș-așa nme Nici te-aude, nici te crede, O sublime, o sublime. Nu se trec la noi potcoave De la iepe de mult moarte - Pune-te de-nvățat dragă ; Nu știi carte, nu știi carte.

VALUL LUI TRAIAN Pe cîmpia dunăreană care fuge-n depărtare, Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare, Ca pe sînul fără margini și pustiu de ocean, Unind două orizonturi, iată valul lui Traian ! El se-ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală A sapat, în primul secul, o triremă ideală, Sau ca frînghia destinsă a giganticului arc Ce-l purta, luptînd cu Roma, Decebal, falnic monarc. O ! miragi sublim, fantastic !... prin o pulbere de aur Gîndul meu răpit în spațiu ca pe aripi de balaur Întrevede legioane deșteptate din mormînt Călcînd, val de năvălire, peste valul de pămînt. Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare, Strălucind sub arme scumpe, sub hlamide consulare, Și trezind cu al său vuiet de ostași învingători Iarba cîmpului și codrii munților apărători. Iată-n frunte sagitarii și veliții, limbi străine, Înarmați cu proaște, scuturi și cu șepte javeline, Ferentarii ce ca dînșii, au pe capetele lor Pei de feare-ngrozitoare și calige la picior. Apoi galii bravii și veseli ce ...

PASTEL CHINEZ  ( DEDICAT D-LUI I.A.C. ) Pe-un canal îngust ce curge ca un șerpe cristalin Se înșiră chioșcuri albe, cu lac luciu smălțuite. Tot ce-i nobil, avut, mare și puternic la Pekin În răcoarea lor plăcută duce zile fericite. Pe sub nalte coperișuri care-n margini s-albiesc, Galerii cu mari lanterne și cu sprintene coloane Au comori de plînte rare ce la umbră înfloresc Și-n ghirlande parfumte se revarsă pe balcoane. Papagali verzi, roși și galbini, iubitori de dismierdări, Prin zăbrele aurite zbor chemați de glasuri dalbe, Și pe buze rumenoase, cuib voios de sărutări, Ei culeg zîmbiri divine, ei culeg migdale albe. Apoi veseli, cu-a lor pradă, se pun hoții zburătorii Cînd pe mîndre paravane de matasă diafană, Cînd pe cregi, cînd pe basinuri de albastră porcelană, Unde viu se joacă-n față pești cu solzii lucitori. Ș-o momiță strîmbotoare, sărind iute-n urma lor De pe umerii de fildeș unui zeu grotesc de china, Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un r...

Ca în fiecare dimineață cînd mă duc la serviciu, trec pe lîngă magazinul de bijuterii și am văzut în vitrina magazinului un set frumos de cercei si un inel cu ametist verde și topaz alb, pe care vreau să-i fac cadou frumoasei mele viitoarei soții și o trusă cosmetică ( farduri pentru ten ). Abia aștept să vin 1 mai 2014 cînd ajungem pe plajă la 1 mai, să-i fac o surpriză  după ce instalăm cortul pe plajă, să mergem la un restaurant la lumina lumînărilor să o cer de nevastă pe logodnica mea. dar mai am timp cam 2 săptămîni pînă pe 1 mai, așa că mă gîndesc să intru direct în magazinul de bijuterii ca să le văd mai îndeaproape și nu din vitrină. ca să mă pot decide mai bine ce cadou frumos să-i cumpăr viitoarei mele soții.

MANDARINUL Mandarinu-n haine scumpe pe matasă vișinie, Cu frumoase flori de aur și cu nasturi de opal, Peste coada-i de păr negru poartă-o vănată cgitie Care-n vîrf e-mpodobită c-un bumb galbin de cristal. Fericit, el locuiește un măreț palat de vară Plin de monștri albi de fildeș și de jaduri prețioși. Mari lanterne transparente, de o formă mult bizară, Răspînd noaptea raze blînde pe balauri fioroși. O deschisă galerie, unde-a soarelui lumină Se strecoară-n arabescuri prin păreții fini de lac, Prelungește colonada-i pe-o fantastică grădină Ce mirează flori de lotus în oglinda unui lac. Ochiul vesel întîlnește, pe colnice-nverzitoare, Turnuri nalte și pagode, unde cîntă vechiul bonz Și auzul se resimte de vibrări asurzitoare, De răsunetul metalic al tam-tamului de bronz. Iată-o joncă aurită pe albastrul apei linc, Cu vîntreli de rogojină și cu vîsle de sandal. Înlăuntru rîde visul fericirilor divine, Mandarina cu ochi galiși și cu sînul virginal. Ea-n grădină se coboară și-n palat apoi...

DESPĂRȚIRE Cînd am plecat, un ornic bătea din ceață rar, Atît de rar timpul trecu pe lîngă oră. I-am auzit întîia bătaie amîndoi, Pierzîndu-se-n noiembrie prelungă și sonoră. Poate mai bate încă secunda de atunci, Poate-a tăcut îndată și-așteptă să mai vie Îmbrățișarea veche, din nou precum a fost, Și lacrimile tale, în gara cenușie. Cu limbile oprite pe palidul cadran, Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră De casă părăsită, cu-o rază frîntă-n geam. Nu l-ai simțit că este părtaș la jalea noastră ? Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut ? La ce visezi cînd ziua pe lampa ta se curmă Și cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut, Tu, care-ai stat bătaia s-asculți, pe cea din urmă ?

MIORIȚA ( BALADĂ POPULARĂ ) P-un picior de munte Scoboară oi multe, Multe și cornute, Și mai multe sute. Și cin' le trăgea Și cin' le mîna ? Vătafu Ion, Ca el nici un om, Fecior de mocan Și de mocîrțan, Adus din Ardeal. Da' Ion mi-avea, Mi-avea o mielușică, Mîndră, frumușică Cu lîna plăviță, Cu patru cornițe, Cu cîte-o piatră nestemată, De-mi lumină noaptea toată. Cînd simțea de vreme rea, Trăgea oile la perdea ; Și simțea de vreme bună, Trăgea oile la pășune, Unde iarba e mai bună. Vin nouă ciobani De la Poienari, Tot prima-primari, Cu căciuli de urs, Că nu sînt supuși, Nalte și moțate, Pornite pe spate, Cată strinătate... La Ion mergea, La oi că-i băga, Cu oile-i pornea. Măre, se vorbea Ca ei să-l omoare Pe vătafu Ion, Ca el nici un om. Miaua mi-auzea Și mi se-ntrista, La Ion mergea. Ion mi-o vedea Și el mi-o-ntreba : - Dragă mioriță, Cu lîna plăviță, Ce mi-ești tristișoară, Drăguță mioară ? - Ioane, Ioane, Vătafe Ioa...

BISERICA DIN GROPI Biserica necunoscută, cu hramul șters, cu vîrful rupt, Cu turla leșinată-n aer, se înconvoaie-n osteneală, Și streașinilor,-i adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt, Păzesc și-a îngerilor palizi închipuită poleială. Un tei acoperă cu frunza șindrila sfîntului locaș. Un preot cînt linturghi, bătrîn și gîrbov, în veștminte, Pentru creștinii și păgînii acestei margini de oraș Și pentru cîți, după pomelnic, își mai aduce, știrb, aminte. Tu n-ai de piatră decît semnul unui mormont de domnitor, De niciun stil arhitectura ta nu rîvnește ca să ție. Zidită-n lut, din grinzi și bîrne, și povîrnită de pridvor, Istoria și arta nu stau auzul să și-l plece ție. Dar el, oltean cu coșuri pline și cu balanța fără greș. Întîrzie din drum la tine, cînd drumul lui spre tine duce. Ia cobilița din spinare, cu coșurile de cireși, O pune jos și, cu sfiială, scoțînd căciula, face cruce.

VINO-MI TOT TU... Vino-mi tot tu-n fereastră, stea-n fundul lumii vie, Ce mă cunoști aproape cu geamul de Tărie, Cea stinsă din urmă și-aprinsă cea dintîi. Coboară-te la mine, și pînă-n zori rămîi. Ochiul deschis, în care-un gînd mi se aține, Dorește ziua-ntreagă de noapte și de tine. La tine se ridică în fiecare seară Albina să ia miere un strop și-un bob de ceară. Soarele-i scump potecii și prinde vieți de tină, Dar covîrșit de sineș prea-i foc și prea-i lumină. Și de mi-i bună raza ce-o frînge-n pisc și stîncă, Tu mîngîi, mir de aur, durerea mea adîncă. În jurul tău misterul, cu slove negre scris, Ca-n mine pune golul alăturea de vis : Cînd visul dîndu-i margini, cînd golul, lui, vecie, Și-mpreunați niciunul pe celălalt nu-l știe.

MIORIȚA În poiana mare, Cea gură de vale, Trei cîrduri de miei, Cu trei ciobănei ; Doi sînt tinerei Și mai sprintenei, Unul mai bătrîn Și e mai strein. Cînd la munți suiau, Doi mi se vorbeau Și se socoteau, Fiindcă ei sînt veri Și juni în puteri, Pe strein s-omoară, Căci are comoară, Aare oi mai grase, Cu mițe frumoase, Și cai mai dedați, Și cîni mai turbați, Bani încomîndați. Cel strein păzea, Apoi că grăia : - Mică miorică, Dragă ocheșică, Coarne răsucite, Unghii poleite, Lațe de argint Tîrîi pe pămînt, Una dintr-o mie, Ce poate să fie ? De trei zile-ncoace Gura nu-ți mai tace, Ce-i de capul tău Sau ce e de-al meu ? Miorica grăia : - De m-ai asculta, Nu-i de capul meu, Ci-i de capul tău, Că am auzit Pînă s-au vorbit Ai tăi ortăcei, Ce-s mai tinerei, Ca să mi te-omoară Pentr-a ta comoară, Oițe mai grase, Cu mițe frumoase, Și cai mai dedați, Și cîni mai turbați, Bani încomodați. Streinul se mira Și se supăra, Apoi le grăia : - ...

MIORIȚA Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, Zbuciumat se plînge fluierul de fag. Inima mi-o strînge și-mi pătrunde-n sînge Acest cîntec dureros și drag. Stelele făclii, păsărele mii, Jalea își descîntă-n fluierul de os... Tainic își frămîntă cadențarea sfîntă Acest cîntec trist și luminos. Se îngînă lin liniști în arin, Tremură la stînă fluierul de soc, Măicuță bătrînă cu brîul de lînă, Ce mai cați bătutul de noroc ? Brîul tău de copcii s-a desprins - tîrzii, Pașii ți-i înseamnă pe cărări cu lună... Pentru ce și astăzi lăcrimezi și vii Cînd la stînă fluierele sună ? El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel, El, cu plete negre-n vînturi scuturate, N-are să mai poată mîndrul ciobănel Înaintea ta să se arate... Ochilor tăi tulburi pentru veci lu-i dat Legănat pe triluri, palid, să îi vadă, Pașilor să-l cate pentru veci li-i dat În pădurea lungă de baladă... Ostenești... O clipă numai să te-oprești, Odihnește-ți ochii în afund de ...

MIORIȚA Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei, Cu trei ciobănei. Unu-i moldovan, Unu-i ungurean Și unu-i vrancean. Iar cel ungurean Și cu cel vrancean, Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră Pe l-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan, Că-i mai ortoman Ș-are oi mai multe, Mîndre și cornute, Și cai învățați, Și cîni mai bărbați. Dar cea mioriță, Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace, Iarba nu-i mai place. - Mioriță laie, Laie bucălaie, De trei zile-ncoace Gura nu-ți mai tace ! Ori iarba nu-ți place, Ori ești bolnăvioară, Drăguță mioară ? - Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace, La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. Stăpîne, stăpîne, Îți cheamă ș-un cîne, Cel mai bărbătesc Și cel mai frățesc, Că l-apus de soare Vreau să mi te-omoare Baciul ungurean Și cu cel vrancean ! - Oiță bărsană, De ești năzdrăvană, Și de-a fi să mor În cîmp de mohor, Să spu...

DIN NOU Din nou străbate iarna, întocmai ca-n trecut, Cu-aceleași obiceiuri, mereu nestrămutare ! Ostrețe pînă-n ceruri, mirezme pipărate, Movili de crizanteme ș-un vînt ce-a mai În ulițele-nnalte, e noapte ziua-ntreagă, Și umbra, suvenire din vremea-ncetei luni, Se risipește, parcă, din carul cu cărbuni, Ce trece tras de-o gloabă normandă și beteagă. Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală, Și silitoare, iarna, ca un școlar supus, Aplică-ntotdeauna, strict, regula de sus, Cuminte, mulțumită de-a fi gramaticală. Cît timp măcar gîndirea n-o vrea să se dezvețe În mijlocul acestei corecte repetiții Pentru-ngrășarea ierbii și altoitul viții, Și să renunțe-odată la doruri și tristețe ? Copacii însă uită de flori și relief, În ceața-ntinsă, sură, din spațiu ; deopotrivă, Tămîie pentru frunze, și pentru morți colivă. Par începuți pe-o ștofă de lînă, pe gherghef. Poetul, strîns în casă, pe piscul dintre hornuri, Întîrzie-n mîndria tăcerii, solitar. Visează pentru Domnul cu dulce în zadar Și se...

RESTITUIRI N-au mai rămas prea multe de-nvins și de știut. Șoseaua se strîmbează, cărările se-mbină. Le simți apropiate din ce în ce mai mult, Ca spițele din roată, crăpate de lumină. Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte, Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini. Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte, Departe,-n orizonturi, se naște prin tulpini. E-o insulă ? un munte ? o apă ? un deșert ? De ce-ar sfîrși-n pustie călătoria noastră ? Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert Din calea străbătută, jos verde, sus albastră. Să ne oprim ? Un cîntec ne vine de la han. E vinul bun și patul adînc și tu ești dulce. Și-ai vrea, învăluită în părul tău bălan, Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce. Nu. Mînă crîncen, timpul tu sparge-l cu potcoava, Sapropiem vecia mai repede de noi. Păstrează-ți sărutarea, ca florile otrava, Ca să o dăm țărînii întreagă înnapoi.

 STINSE SCÎNTEI De ne-ar ajunge numai icoana ce o lasă O undă lîngă luntre, un povîrniș de casă, O vatră-nvăluită-n cenușă către seară Sau un tighel de piatră pe-o cruce seculară, Tu ți-ai închide ochii și le-ai pornit să vie Icoanele pierdute-n lumină aurie. Și-ai retrăi trecutul întreg, cu ochiu-nchis, Fără să simți că-ncepe să semene a vis. Dar învierea celor ce-au licărit de sus Și se întorc să urce pe zări, de prin apus, În pulberile lumii cernute-n amintire, Se întocmește goală, într-o perdea subțire. Icoana lor e vie, dar sufletul defunct e. Ce-a fost hotar îți lasă din el cîteva puncte. Din fosta-mpărăție azi a rămas o hartă, Cu care-n vîntul iernii cîrpești fereastra spartă. Era portretul unei făpturi de alb azur, Din care, pentru lampă, croiești un abajur. Aducerile-aminte biletul ți-l trimit Cerînd adeverință un plic neiscălit. Tu, du-te și atinge-ți de lacuri și grădini Aripile mînjite, din timpuri, cu lumini, De vreme ce dorință și vatra nu-ți ajung. Petre lumea toată,...

CALIGULA Dorm în umbră legănate lebezile-n puf de undă, Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar, Cîte-o stea însingurată cată-n aripi să se-ascundă, Cîte-o lebădă-și îndreaptă capul, ca un nenufar. De pe pod, la miezul nopții, le aruncă mîna bună Pîinea, ce nutrește truda și trudește visătorii. Mîini, lăsați-le flămînde șă se-acopere cu lună ; Lebezi, așteptați ca pîinea să v-o dea semănătorii. Stea cu stea pe-ntinsul undei liniștite pun cleștar, Și printr-însul zugrăvite lebezile par și luna. Plîngeri de viori și fluier cad în lac mărgăritar Și se-aud din depărtare lovind unda cîte una. În palatele aprinse, cu balcoane și unghere, Liturghia bogăției are și-astă-seară loc. Cine-a scris, în ce odaie, fără pat și fără foc, Imnul ăsta de izbîndă, de iubire și durere ? Folosiți-vă de cîntec, de lumină și de taină, Cupe omenești de goluri, pline-n viață cîte-o clipă. Și cenușa prin văpaie se-nveștmîntă cu o haină Și găsește ca să cadă înapoi un fulg de-aripă. Cîntecul, lumina, tai...

ÎNTRE DOUĂ NOPȚI Mi-am împlîntat lopata tăioasă în odaie. Afară bătea vîntul. Afară era ploaie. Și mi-am săpat odaia departe subt pămînt. Afară bătea ploaia. Afară era vînt. Am aruncat pămîntul din groapă, pe fereastră. Cît lumea-i era piscul, și-n pisc plîngea Isus. Săpînd s-a rupt lopata. Cel ce-o știrbise, iată-l, Cu moaștele-i de piatră, fusese însuș Tatăl. Și m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborît, Și în odaia goală din nou mi-a fost urît. Și am voit atuncea să sui și-n pisc să fiu. O stea era pe ceruri. În cer era tîrziu.

VODĂ-ȚEPEȘ Pacea e-n țară, pacea înnafară, Hotarul, liniștit cum n-a mai fost, Și șesurile, azi la adăpost, Plugarii noi le fulgeră și ară. Pe la-nceputul dulce-al primăverii Satul și-aduce-aminte de povești, Și frunza tremură pe crengi cerești, Și, pasămite,-ne taină, și boierii. De bună seamă. Vodă gînditorul La curățirea lumii-i hotărît. Îndeasă țeapa-n oameni pînă-n gît Pentru-a-ntîlni șezutul omușorul. Și nu cunoști cruțări și amintiri De te arunci dreptății împotrivă. De-altfel, creștin cu țepile, colivă Îți pregătește Vlad - și lumînări. Cuviincios cu buna rînduială, Pentru cei mari, fie munteni sau turci, Avea mai mari și osebite furci, Ca treapta loc să nu dea la-ndoială. Vedeai vizirii la-nălțimea lor, Înfipți în vîrfuri sprintene de plopi, Iar pentru sfinți, vlădici și episcopi Avea lemn sfînt și bun mirositor. Și iată Sfatul Țării aduna Să mulțumească domnului de Pace. Vlad șade-n jilț. E liniștit. Și tace, Cu sufletul în platoșă-mpăcat. Și pe cînd prieteni și curteni în za...

EPITAF 'Nainte de-a lăsa condeiul să zacă Uscat, ruginit și frînt Ca o surcea, ca un crîmpei de cracă, În nisip, în pămînt, Dă-mi voie să-l înmoi în apă tare Și cu stihurile mele din urmă să fac însemnare Caligrafică, pe piele. Pentru ca dragostea cînd ți se-ațîță Să le citească cel ce ți-o cînta. Pentru ca pruncul tău, sugînd la țîță, Să-nvețe-n frumusețea ta. Pentru ca noaptea, în oglindă, Privindu-ți sînul scris, Strugure, dudă sau ghindă, Să te uiți în carne, și să ghicești în vis. Aceasta e sufletul meu, Rașel. Rugați-vă pentru el.

SATAN Călătorind pe malul furtunilor latine, L-am întîlnit, sol pașnic, pe-o stîncă de topaz, Cu ochii, rîpi de umbră, deschiși din cer spre mine, Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz. Gol în imensa zare, tăcut și gînditor, Cu brațele păroase, la piept, făcute cruce, Privirea la luntrea-mi albă pe undă cum se duce Tîrîtă de vîrteje, - picior peste picior. Deși nămiez, în umbra, culcată peste mare, Ca dîra unei neguri în care se resfrîng, Văzui cum fimamentul roiește și tresare Din mii de candrelabre aprinse din adînc. Și se-ntreba atuncea speranța mea mirată : Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaș, Oprit pe țărmul lumii, cu-o mînă-atît de lată Încît putea să joace pe deget un oraș ? Am ridicat lopata în semn de datorie Și m-am sculat din luntre, de jos, ca să-l salut, Ca-n fața unui rege strein, recunoscut. El își întoarse capul puțin, strîmbînd în loc Planetele ca mingea, și luna cum e chifla - Și încruntînd sprinceana pe ochiul lui de foc, Răspunse Europei, orgolios, cu tifla.

CALEA-ROBILOR Pe cerul nalt lucește un rîu albiu de stele, Ce curge spre Moldova din tainicul noian ; Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele Cutreieră în umbră cerescul ocean. Din cînd în cînd desprinsă din bolta cea profundă O stea albastră cade și-n spațiu s-acufundă, Trăgînd pe plaiul negru o brazdă argintie, Ce-n clipă-i trecătoare ca viața-n vecinicie ! Sub cerul fără margini, spre mîndrul răsărit, Se-ntinde-n umbra nopții un cîmp nemărginit, Pustiu și trist ca golul ce lasă-n urma lor În inimi iubitoare iubiții carii mor. Și rîul cel de stele e călăuzul tainic Ce duce la Moldova pe rătăcitul cainic ; Și cîmpul e Bugeacul cu orizonuri mari, Bătut de oameni searbezi ce fug de la tatari.

LINDA-RAIA Pe zidul din Alhambra lucește-n răsărit Un chioș în filigrană de marmură-aurie, Cu stîlpi și arabescuri de jur împodobit, Prin care se-ntrevede nălțimea azurie. Acolo se arată, cînd ziua-i spre apus, Frumoasa Linda-Raia, regina de Grenada ; Și maurii din Vega se jură că pe sus Se primblă o hurie lucindă ca zăpada. Minune admirată de mauri și creștini, Ea vine-n chiosc alene, privește prin zăbrele, Și-i Place să arunce a rodiei rubini, Pe care-i prind în spațiu voioase păsărele. Dar iată că șiragul de alb mărgăritar Alunecă pe brațu-i și cade-n fund devale. Don Pedro de Castilia, trecînd, îl ia în dar, Zîmbește la regină și pasă mîndru-n cale !

PE COASTELE CALABREI Pe coastele Calabrei vaporu-naintează În unda luminoasă ce noaptea fosforează ; El taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin, Și luna, vas de aur, plutește-n ceruri lin. În dreapta, pe-ntuneric, se-nalță-un negru munte, Vulcanul bătrîn Etna, cu lava stinsă-n frunte ; Sehastru ce cunoaște al globului mister, El pare că din sînu-i azvîrle stele-n cer. În stînga e Carybda sălbatică, stîncie. Din zare se întinde o punte argintie Pe care se îndreaptă vaporul legănat, Ce calcă orizonul cu stele semănat. Dorm valurile mării sub atmosfera caldă. În baie azurie Sicilia se scaldă ; Și-n umbră călătorul, țintind ochii spre mal, Aspiră-al Syracusei parfum oriental.

OSEMINTE PIERDUTE Iubirea noastră a murit aici. Tu frunză cazi, tu creangă te ridici. Atît amar de ani e de atunci ! Glicină tu, tu florile-ți arunci. A mai venit de-atuncea să v-asculte, Voi plopi adînci, cu voci și șoapte multe ? Voi ați rămas întors tot spre apus, Voi creșteți toți de-a pururea în sus. N-o mai zăriți, din vîrfuri, nicăieri ? Știți voi ce vorbă este vorbă ,,ieri'' ? La poartă, umbr-aceluiaș stejar. Mă rog, intrînd, de domnul grădinar. Fîntîna curge, ca și-atunci, mereu, Tu curgi, fîntînă, pe trecutul meu. Și toate sînt precum le-am cunoscut Rămase-așa, ca dintru început. I-am spus că vreau să caut un mormînt, Pe care l-am săpat, demult, cîntînd. Și mi-a răspuns că nu e în grădina lui. E-adevărat. Nu este mormîntul nimănui.

MORȚI ÎN CRUCEA NOPȚII Motți în crucea nopții ? Nu cred. Totuș, clopote, ca-n bură, Gîngăvesc. Clopote de lemn, cu putred Glas, jelesc, Și gîndirea-i arătură Peste care boi de zgură plugăresc. Trăgătorii și groparii Lîngă morții viitori Dorm, gîndesc. Totuș, jalnic lăutarii Izbucnesc, Și din guri de cîntători Vorbe : ,,Slabi și trecători'' Se-nnădesc. Se-nmormîntă noaptea, parcă, Unii morți ieșiți din legi... E tîrziu ! Sufletul răzleț se-mbarcă În sicriu Și vîslește spre pribegi, Și te schimbă să-nțelegi Cenușiu. Eu sînt mortul, eu groparii, Cimitirul și presviții ! Eu jelesc ! Vînturi treieră stejarii Și-i zmuncesc. Ploaia plînge rătăciții. Și, în mine, și iubiții Muncezesc.

AGATE NEGRE Cum e-n mijlocul tăcerii, Adîncită-n văgăuna Nopții palide, ca luna Licărind în bruma serii ; Și cum sufletul se pierde Într-un lin păiejeniș Ce se leagănă pieziș Să-l mîngîie și dezmierde ; Cum din foile citite Fluturi albi, cu ochi de aur, Pe buchete de țintaur Mișcă aripi prăfuite ; Cu susure de mătasă Înnecată de dantele - Pe la geamurile mele Trece vîntul ca o plasă Constelată cu mărgele. Turburat în amintire, S-a întors parfum de vis, De la sînu-abia deschis, Peste care-un braț subțire Adormea ca un iris.

PORTRET DEDICAT PRINCESEI NATALIA GHICA Plăcuță, simțitoare, în toate grațioasă, Ești dulce ca seninul de zi primăvaroasă, Și ochiul ce oglindă cu drag ființa ta Nimic în astă lume nu-l poate întrista. Tot sufletul ferice s-apropie de tine Ca de-o sperare vie, ca de un ceresc bine, Și nu vrea să mai zboare, simțind că a găsit În sufletul tău gingaș un frățior iubit. Ai farmecul puternic ce-aprinde-n omenire Avîntul de mari fapte, dorinți de nemurire. Tu poți să dai c-un zîmbet, c-un singur sărutat O patrie iubită la tristul exilat. Oricine te zărește e mulțămit de viață, Că-ți rîde veselia ș-amorul dulce-n față. Ești cea mai drăgălașă minune cu ochi vii, Ești cea mai adorată... și numai tu n-o știi !

PORTRET DEDICAT DOAMNI X... Y... Z... Superbă, maiestoasă, te simți că ești regină, Căci fruntea-ți se înalță cînd lumea se înclină. Și imnul omenirei, un imn de ardoare, Ajunge pîn' la tine în slabă suspinare. Ai ochi ca doi luceferi din aspra meazănoapte, Ce-ngheață de departe a inimilor șoapte. Privirea ta măreață de-abia se rătăcește Pe turma-ngenuncheată ce-n taină te slăvește. Chiar soarele fierbinte, de-ar vrea cu fericire Să-și schimbe nemurirea pe-o viață de iubire, Ar stinge-a sale raze pe inima-ți de gheață, Și lumea tristă-ar zace sub o eternă ceață. Nici o mîndrie mare nu-ntrece-a ta mîndrire ! Nici spada nu întrece cumplita-ți nesimțire ! Nici marmura cioplită albimea ta nu-ntrece... Ca luna-n mezul iernei frumoasă ești și... rece !

FÎNTÎNA Pe cărarea înflorită care duce la fîntînă, În ștergar și în catrință, merge-o sprintenă română ; Ea la brîu-i poartă furcă și la sîn un pruncușor, Cu gurița lui lipită de al laptelui izvor. Nevăstuică trece iute, torcînd lînă din fuioare Și sucind fusul vîrtelnic ce-o atinge la picioare. Păsărelele-mpregiuriu-i zbor voioase și cîntînd, Ea zîmbește și tot merge, pruncușoru-i sărutînd. Iată,-ajunge la fîntînă, ș-acolo se întîlnește C-un drumeț din lumea-ntreagă, care lung la ea privește, Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină Și vecinei sale-ntinde o cofiță, albă, plină. Româncuța mulțămește, suflă-ncet peste cofiță Și cu apa nencepută udă rumena-i guriță ; Iar drumețul după dînsa bea, fugarul își adapă Și se jură că pe lume nu-i așa de dulce apă.

PUNTEA Șoapta nopții se aude suspinînd încetișor ; Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător, Și deodată Aurora se ivește radioasă, Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă. Dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit, Ea-și ia zborul peste lume de la mîndrul răsărit Și -ntîlnește-n a sa cale o copilă cosînzeană Ce-i scaldată în năvalnic și-n sîn poartă odoleană. S-a oprit copila tristă pe o punte de stejar, Plînsu-i lin pe sîn îi cade ca un scump mărgăritar ; Iar pîrîul de la maluri smulgînd floare după floare, Le depune cu șoptire lîngă albele-i picioare. ,,De ce plîngi ?... îi zice-o rază pe-a ei frunte strălucind. Tu ești jună, ești menită să trăiești, să mori iubind ; Pentru tine-orice durere trebuie ca să se curme... Nouri sînt ce nu fac umbră și dureri ce nu lasă-urme.

FLORI DE NUFĂR Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie Răsună-n dimineață o tainică-armonie. Sînt zîne ce se scaldă în fragedele ziori ? Nu-s zîne, dar copile, a zînelor surori. Verginile în apă intrat-au cu sfială, Și-acum se joacă vesel în dulcea-i răcoreală, Șoptind, privind în undă albastru cer senin, Umplînd cu flori de nufăr cămeșa de la sîn. O rază aurie prin stuhul des pătrunde Și gingaș luminează în cuibul ce le-ascunde Comori de tinerețe, comori de fericiri, Încîntătoare forme de albe năluciri. Priviți ! cetatea verde se mișcă, se deschide. O mîndră copiliță apare, iese, rîde Și lunecă... Deodată, rotunzi și albiori, Apar la foc de soare doi nufări plutitori.

 POVESTEA  CODRULUI Împăratul slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale, Tate înflorind din mila Codrului, Măriei-Sale.                                                             Lună,Soare şi Luceferi El le poartă-n a lui herb, Împrejuru-i are dame Şi curteni din neamul Cerb.                                                             Crainici, iepurii cei repezi Purtători îi sunt de veşti, Filomele-i ţin orchestrul Şi izvoare spun poveşti.                                                             Peste flori, ce cresc în umb...

FLORIILE Iată zile-ncălzitoare După aspre vijelii ! Vin Floriile cu soare Și soarele cu Florii. Primăvara-ncîntătoare Scoate iarba pe cîmpii. Vin Floriile cu soare Și soarele cu Florii. Lumea-i toată-n sărbătoare, Ceru-i plin de ciocîrlii. Vin Floriile cu soare Și soarele cu Floriile. Lume-i toată-n sărbătoare, Ceru-i plin de ciocîrlii. Vin Floriile cu soare Și soarele cu Florii. Păcat, zău, de cine moare Și ferice de cei vii ! Vin Floriile cu soare Și soarele cu Florii. Copiliță, nu vrei oare, Nu vrei cu mine să vii, Cînd Floriile-s cu soare Și soarele cu Floriile ? Să culegem la răcoare Viorele albăstrii ? Hai ! Floriile-s cu soare Și soarele cu Florii. Eu ți-oi da de orice floare Mii de sărutări și mii. Hai ! Floriile-s cu soare Și soarele cu Florii. Iar tu, dulce zîmbitoare, T-ei face că te mănii... Hai ! Floriile-s cu soare Și soarele cu Florii.

TUNETUL Pe lanul lung și verde, cu grîul răsărit, O umbră călătoare se-ntinde-ncet și trece, Precum un rîu de munte cînd gheața s-a topit Se varsă peste maluri, cîmpiile să-nece. E umbra unor nouri albii, ușori, mănunți Ce lunecă sub soare, clădind un lanț de munți ; Ei vin în mezul zilei c-un surd și tainic sunet Și, ca semnal de viață, aprind în cer un tunet. Văzduhul bubuiește !... pămîntul desmorțit Cu mii și mii de glasuri semnalului răspunde, Și de asprimea iernei simțindu-se ferit, De-o nouă-ntinerire ferice se pătrunde. La răsărit urare ! urare la apus ! Un cîrd de vulturi ageri, rotindu-se pe sus, Se-nalță ca s-asculte mult vesela fanfară Ce buciumă prin nouri frumoasa primăvară.

NOAPTEA Noapte-i dulce-n primăvară, liniștită, răcoroasă, Ca-ntr-un suflet cu durere o gîndire mîngăioasă. Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori, Scuturînd din a lui poale lungi și răpizi meteori. Pe un deal în depărtare un foc tainic strălucește Ca un ochi roș de balaur care-adoarme și clipește. Sînt păstori în șăzătoare sau vro ceată de voinici ? E vro tabără de care sau un rond de tricolici ? Cătră munți pin întuneric un lung bucium se aude. El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude, Cînd din culme-n culme noaptea buciumele răsunau Și la lupte sîngeroase pe romîni îi deșteptau. Acum însă viața-i lină ; țara doarme-n nepăsare, Cînd și cînd, un cîne latră la o umbră ce-i apare, Și-ntr-o baltă mii de broaște în lung hor orăcăiesc, Holbînd ochii cu țintire la luceafărul ceresc !

CĂTRE CEAADAEV Cu glorie, nădejdi, iubire, Ne-ai răsfățat, tu, amăgire, Puțină vreme, în trecut ; Petrecile tinereții Ca cețurile dimineții Și ca un vis au dispărut. Ci-n noi dorința arde încă, Sub cei mai crunți stăpînitori Stăm ascultînd nerăbdători A patriei chemare-adîncă. Al libertății ceas slăvid Cu-ncredere nezdruncinată Îl așteptăm, cum un iubit O întîlnire minunată. Cît libertatea o visăm, Și-onoarea-n inimi ne trăiește, Prieteni, țării să-nchinăm Speranța care-n suflet crește ! Tovarășe, să crezi ! Cîndva Va răsări măreața stea A fericirii mult dorită. Din somn Rusia s-o trezi ! Pe tirania năruită Al nostru nume scris va fi ! În romînește de George Lesnea

POVEȘTI ( NOEL ) Sus inima ! S-a-ntors Despotul călător. Se tînguie Crostos, Și un întreg popor. Pe pruncul sfînt Maria cu grijă-l potolește : - ,,Nu plînge, dragul meu Isus, Că vine buha, țarul rus''. Și țarul glăsuiește : - ,,Vă dau la toți de știre, Și adevăr grăiesc, Că mi-am făcut mundire După tipar nemțesc. Popor, fii vesel, iată, sînt gras și mulțumit : Mă proslăviră prin gazete ; Am dat promisiuni, banchete, Și nu-s prea ostenit. Dar asta nu e tot, Vești bune vă aduc : Pe Lavrov am să-l scot, În locul lui Gorgoli voi pune rînduială, Și drepturi toți vor căpăta Prin mila mea imperială Și bunăvoia mea.'' De bucurie-n pat Strigînd copilul sare : - ,,Să fie-adevărat ? N-o fi o glumă oare ?'' Dar mama îl alintă din nou cu vorbe bune : - ,,Închide-ți ochișorii iar Și-ascultă ce frumos îți spune Povești tătuca țar !'' În romînește de Al. Philippide

MITRA LUI GRIGORE Tiara grea pe frunte, de aur gros bătut, S-a făurit frumoasă, acum vreo șapte veacuri, Muncită, în robie, de meșter priceput A-mpodobi tertipul cu gingășii și fleacuri. Aci, cunoști călcîiul ciocanului, lovit În bulgării de aur supuși silit strivirii Și-ncovoiați de-o floare la locul potrivit, Prinzînd înfățișarea, treptat, a-nchipuirii. Aci, de subțiază metalul străveziu, Și, fir plăpînd, ca firul de păr prin flori se coase ; Tors ca din furci de aur și ajungînd mătase, Pe nicovala neagră, se iscă nimbul viu. Trei rînduri de zmaralde, ca dinții din gingie, Rotunde, deopotrivă, jurîmprejur răsar, Pe-alocuri întrerupte de-o piatră rubinie Și de un bob mai mare de vechi mărgăritar. Păstrată pentru Paști în cămin cu-ncuietoare, Tiara stă-n părete, păzită de doi sfinți. Albastru căptușelii pătat e de sudoare, Pe creștetul, din vremuri, al foștilor Părinți.

TOAMNA Străbatem iarăși parcul, la pas, ca mai nainte. Cărprile-nvelite-s cu palide-oseminte. Aceeaș bancă-n frunze ne-așteptă la fîntîni. Doi îngeri duc beteala fîntînilor pe mîni. Ne-am așezat alături și brațu-i m-a cuprins. Un luminiș în mine părea că s-ar fi stins. Mă-ndrept încet spre mine și sufletul mi-l caut Ca orbul, ca să cînte, spărturile pe flaut. Vreau să-mi ridic privirea și vreau să-i mîngîi ochii... Privirea întîrzie pe panglicile rochii. Vreau degetul ușure să-l iau, să i0l dezmierd..: Orice vroiesc rămîne îndeplinit pe sfert. Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plînge ? Apusul își întoarce cirezile prin sînge. O ! mă ridic, pe suflet s-o strîng și s-o sărut - Dar brațele, din umeri, le simt că mi-au căzut. Și de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată, S-aplec la sărutare o frunte vinovată, Să-nvingem iarăș vremea dintr-o-ntărie nouă Și să-nviem adîncul izvoarelor de rouă. Și cum scoboară noaptea, al'dată așteaptă, Îmi pare veche luna - și steaua ce se-arată...

ICOANĂ Noaptea întinde scoarțe, plocate și covoare, Urzite cu zigzaguri și cu chenar mărunt, În care se repetă izvodul la culoare Și chipurile crucii și florile, cum sunt. În fața lunii, dreaptă, șoseaua-n vărgi cu plopii S-a pardosit cu țoale din Jii și Mehedinți, Și-n umbra fiecărui copac așteaptă popii, Strîngînd în mîini tăcute cădelnițe fierbinți. Ivirea se va face, pesemne, din cîmpie, Prin albele cătune, pitite subt căciuli. La moara adormită cu roata-n apa vie S-au și sculat dulăii, molateci și ciufuli. Căci iar Ierusalimul se-arată după ploaie, Cum l-au știut întocmai, pe vremuri, cuvioșii. Ce vezi ? Sobolii-nnalță biserici, mușuroaie. Ce-auzi ? Văzduhul cîntă întreg cu toți cocoșii.

IOSIF AL UNGRO-VLACHIEI Se-nnalță fumul de tămîie De la jertfelnic la Isus Și ci mireasma lui mîngîie Sfinții cu nimb de foc, de sus. Cîntările, suind în cor Cu clopotele, s-au topit În glasul de mijlocitor Al blîndului mitropolit. Înveșmîntat în promoroc Cusut cu foi de trandafir, Se roagă-n gînd ca un proroc Și pune fruntea pe potir. Dar ridicîndu-l Prea-Sfințitul La ceruri, brațul i se frînge Și varsă din neprihănitulș Trup sfînt muiat în sfîntul sînge. Curata cuminecătură În veac de veac nu s-a vărsat. Unchiașul în genunchi murmură : - ,,Părinților, sînt cu păcat !'' Pe cînd părinții-arhimandriți Și arhondarul stavrofor Se jăluiesc, nemîntuiți, Cum că păcatul e al lor.

GRAIUL NOPȚII Cucuvaie, cîntecul tău tîrziu, În noaptea cu veșmînt argintiu, Are cîteva tari silabe Cu cîteva silabe slabe. Ce prost, întîi, s-a-nfricoșat de tine, De cîntecul tău cu chemări străine, De ființa de abur și pucioasă În noaptea lui somnoroasă ? Ochii tăi, mari și teferi, Ca niște luceferi Înghețați de uimire, Privesc în suvenire. Tu știi că destinul e grav În pensula marelui zugrav. Omule, gură strîmbă, gură hîdă, Pasărea nu știe să rîdă ! Tu ești clopoțelul Sfîntului Duh Și treci lung prin văzduh Și suni lepădarea de sine Și-mpărăția nopții ce vine. Glasul tău depărtat și sfînt Spune auzului de pe pămînt Că sufletul trebuie să stea De veghe, înnarmat în șea ; Că sufletul e-o sabie sticloasă Care trebuie trasă : Să-i scînteie stelele-n luciu ! Povară mi-e mintea, ca tuciul. Tu trăiești fără castel, Fără pat, făr' așternut, De la început ; Fără cufăr, fără cărți, Zburdînd mereu într-alte părți, Neașezată nicăieri, Fără drepturi, fără puteri.

BIULBIUL Dimineața, seara, triste. Triste oare-ntr-adevăr ? Umbre-atîrnă de batiste Și de fire lungi de păr. De vor fi sau nu, precum Ochiul de ciclop le vede, Zugrăvite-n vînt cu fum, N-au conture, nici parfum Ramurile din livede. Printre prunii din amurg Cîntă-n ritmuri de tipsii Ghiersul moale, stihul turc Și arab, de la geamii. Rugăciune ! Nebunie ! Ca bolnavii gem cu toții. Sînt nebuni ? În chinovie Au și munte și cîmpie. Catapeteasmă pustie, În altar, îmi intră hoții.

JIGNIRE Neprețuind granitul, o, fecioară ! Din care-aș fi putut să ți-l cioplesc, Am căutat în lutul rumânesc Trupul tău zvelt și cu miros de ceară. Am luat pămînt sălbatec din pădure Și-am frămîntat cu mîna de olar, În parte, fiecare mădular, Al ființei tale mici, de cremene ușure. Zmăltîndu-ți ochii, luai tipar verbina,  Drept pleoape, foi adînci de trandafiri, Pentru sprincene firele subțiri De iarbă nouă ce-a-nțepat lumina. Luai pilda pentru trunchi de la urcioare, Și dacă-n sîni și șold a-ntîrziat Mîna-mi aprinsă, eu sînt vinovat Că n-am oprit statuia-n cingătoare Și c-am voit să simtă și să umble Și să se-ndoaie-n pipăitul meu, De chinul dulce dat de Dumnezeu, Care-a trecut prin mine și te umple. Femeie scumpă și ispită moale ! Povară-acum, cînd, vie, te-am pierdut, De ce te zămislii atunci din lut Și nu-ți lăsai pămîntul pentru oale ?

GRAVURĂ Astăzi, soarele, prin ceață, S-a născut din haos, mort, Pe-nserata dimineață, Cenușie ca un cort. Pe cînd sufletul coboară, Melancolic, pe-amintiri, Ca o pulbere ușoară De scîntei și licăriri,  Peste cărțile din care Se deșteaptă musc trezit De pe foi ce-au putrezit Prin unghere de sertare, Orologiul, ploaia-n urmă Și cu inima-ntr-un ritm, Bat secundele ce-n turmă Nencetat au tot murit. Și ce liniște se-așterne ! Și cum sufletul se-aude, Scuturînd aripe ude Peste brumele eterne ! Dintr-a mea singurătate Las în voie timpul viu, Care știe ce nu știu, Și prin veacuri destrămate Fac cu pana semn și scriu.