Poezia Căderea Rinului de Vasile Alecsandri

               CĂDEREA RINULUI


Măreț, adînc și luciu călătorește Rinul
Prin munți cu fruntea albă, prin văi cu lunci frumoase,
Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase,
El curge-n liniștire, nesocotind destinul !


Ca un balaur verde ce mișcă-a sale noduri
Trecut-au prin orașe cu mîndre catedrale,
Prin sate care poartă stigmaturi feodale,
Pe lîngă vechi casteluri, pe sub boltite poduri.


Și vecinic el văzut-au sărmana omenire
Luptîndu-se cu moartea în viața-i trecătoare.
Văzut-au căzînd tronuri și dispărînd popoare
Ce se credeau eterne pe culmea de mărire.


,,O ! lume schimbătoare ! O ! tristă vanitate !
Se darmă munți, cetatea se darmă, omul pere !
Eu singur, martur pacinic de-a globului mistere,
Curg mîndru-n nepăsare cu-o lină maiestate!


Nimic nu mă oprește în calea-mi triumfală,
Și timpul adormit-au de seculi lîngă mine!”
Astfel voios și falnic șoptește Rinu-n sine,
Dar iată sub picioare-i prăpastia-nfernală !


El cade !... Din nălțime în fund se prăbușește
C-un muget lung, sălbatic, grozav, răsunător.
Din stînci în stînci el saltă zdrobit ; se risipește
Precum o-mpărăție de glorios popor.


Frumoasa-i limpezime în clipă turburată
Se schimbă-n largi troiene de spume argintii
Ce valmeș se răstoarnă cu-o furie turbată,
Formînd o avalanșă de cataracte mii.


Și valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare,
Se sparg țîșnind în aer, și ferb scoțînd scîntei,
Și pulberea de apă, alin plutind la soare,
Se-ncinge, ca o nimfă, cu brîu de curcubei.


O aspră clocotire, o cruntă detunare
Anunță catastrofa și-nsuflă reci fiori.
Iar munții de zăpadă treziți în depărtare,
Privind acea cădere, își pun un văl de nori...


Sublim, sublim spectacol ! Bătrînul fluviu pare
C-a să dispară vecinic în haos zgomotos :
Dar Rinul e puternic ! dar Rinul nu dispare,
El a umplut abisul și trece maiestos !


Luîndu-și cursul pacinic, din nou se-ndreaptă Rinul
Prin sate și orașe, prin munți și văi frumoase.
Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase,
El pasă cu mîndrie, căci a învins destinul !

...............................................................................

Așa și tu, la culme, o ! Francie iubită,
Avut-ai o-ncercare de moarte !... dar măreață
Trecut-ai peste rîpa de dușmani pregatită
Pe-un pod imens de aur, pășind spre-o nouă viață.


O lume-nfiorată de soarta-ți mult fatală
Crezu-n a ta peire !... dar tu, ca Rinul mare,
Urmezi, victimă sacră și demnă de-admirare,
Menirea ta sublimă și providențiala.