SATAN
Călătorind pe malul furtunilor latine,
L-am întîlnit, sol pașnic, pe-o stîncă de topaz,
Cu ochii, rîpi de umbră, deschiși din cer spre mine,
Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz.
Gol în imensa zare, tăcut și gînditor,
Cu brațele păroase, la piept, făcute cruce,
Privirea la luntrea-mi albă pe undă cum se duce
Tîrîtă de vîrteje, - picior peste picior.
Deși nămiez, în umbra, culcată peste mare,
Ca dîra unei neguri în care se resfrîng,
Văzui cum fimamentul roiește și tresare
Din mii de candrelabre aprinse din adînc.
Și se-ntreba atuncea speranța mea mirată :
Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaș,
Oprit pe țărmul lumii, cu-o mînă-atît de lată
Încît putea să joace pe deget un oraș ?
Am ridicat lopata în semn de datorie
Și m-am sculat din luntre, de jos, ca să-l salut,
Ca-n fața unui rege strein, recunoscut.
El își întoarse capul puțin, strîmbînd în loc
Planetele ca mingea, și luna cum e chifla -
Și încruntînd sprinceana pe ochiul lui de foc,
Răspunse Europei, orgolios, cu tifla.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...