NEHOTĂRÎRE
Îmi voi ucide timpul și visurile, deci.
Cîrpi-voi pe-ntuneric mantaua vieții mele.
Drept mulțumire ști-voi că cerurile reci
Vor strecura prin găuri lumina unei stele.
Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur ?
Înveșmîntat domnește, să trec cu giulgiul rupt ;
Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur
Și tatuat cu fulger, să nu-nving ? să nu lupt ?
Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchiși. Hlamida
Să-mi scoată drum nerozii, rînjiți, din cîrciumi beți.
Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,
Să rabd și eu în mine, povară, două vieți ?
Un om, trudit și-acela, imi va deschide mîine
Mormîntul pomenirii cu mîna-i precurată,
Ca să mă frîngă-n soare, schimbat prin moarte-n pîine,
Și fraților din urmă, șoptind să mă împartă.
Dar ziua care trece și mă rănește-n trecăt,
Îmi umilește cîrja și-mi încovoaie crinii,
Și inima urmează s-atîrne ca un lacăt
Cu cheile pierdute, la porțile luminii.
De ce nu pot să nu știu, de ce nu pot să n-aud
În ce stă rostul zilei și prețul de-a ți-o trece ?
Deschide-mi-te, suflet, prin șapte ochi de flaut
Și cîntecul și viața și moartea să le-nnece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...