Poezia Povestea Codrului Mihai Eminescu

 POVESTEA  CODRULUI



Împăratul slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Tate înflorind din mila
Codrului, Măriei-Sale.


                                                           
Lună,Soare şi Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Şi curteni din neamul Cerb.


                                                           
Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de veşti,
Filomele-i ţin orchestrul
Şi izvoare spun poveşti.


                                                           
Peste flori, ce cresc în umbră,
Lîngă ape pe potici,
Vezi bejănii de albine,
Armii grele de furnici...


                                                           
Hai şi noi la craiul, dragă,
Şi să fim din nou copii,
Ca norocul şi iubire
Să ne pară jucării.


                     
Mi-a părea cum că natura
Toată mintea ei şi-a pus,
Decît orişice păpuşă
Să te facă mai presus;


                                                           
Amîndoi vom merge-n lume
Rătăciţi şi singurei,
Ne-om culca lîngă izvorul
Ce răsare sub un tei ;


                                                          
Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Şi prin somn auzi-vom bucium
De la stînele de oi.


                                                          
Mai aproape, mai aproape
Noi ne-am strînge piept la piept...
O, auzi cum cheam-acuma
Craiul sfatu-i înţelept !


                                                          
Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curţii mîndre neamuri :


                                                         
Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalţi cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase,
Ciute sprintene de munte -


      
Şi pe teiul nostru-ntreabă :
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iară gazda noastră zice,
Dîndu-şi ramurile-n laturi :


                                                         
- O, priviţi-i cum visează
Visul codrului de fagi !
Amîndoi ca-ntr-o poveste
Ei îşi sunt aşa de dragi !