Poezia Fîntîna de Vasile Alecsandri

FÎNTÎNA


Pe cărarea înflorită care duce la fîntînă,
În ștergar și în catrință, merge-o sprintenă română ;
Ea la brîu-i poartă furcă și la sîn un pruncușor,
Cu gurița lui lipită de al laptelui izvor.




Nevăstuică trece iute, torcînd lînă din fuioare
Și sucind fusul vîrtelnic ce-o atinge la picioare.
Păsărelele-mpregiuriu-i zbor voioase și cîntînd,
Ea zîmbește și tot merge, pruncușoru-i sărutînd.




Iată,-ajunge la fîntînă, ș-acolo se întîlnește
C-un drumeț din lumea-ntreagă, care lung la ea privește,
Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină
Și vecinei sale-ntinde o cofiță, albă, plină.




Româncuța mulțămește, suflă-ncet peste cofiță
Și cu apa nencepută udă rumena-i guriță ;
Iar drumețul după dînsa bea, fugarul își adapă
Și se jură că pe lume nu-i așa de dulce apă.