Poezia Vîntul de Vasile Alecsandri

              VÎNTUL


Vîntul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare,
Care-mpinge-n rea furtună toate vasele pe mare,
Și, ca lupul după turme, se alungă după nori,
Și doboară stejari falnici și desfoaie blînde flori.


Vîntul fură o scînteie și-n girezi eo=l o aruncă,
Privind cum se perde rodul unui an întreg de muncă,
Apoi merge la copile ce culeg laur de in
Și rîzînd le despletește, dismierdînd albul lor sîn.


În truspatru părți a lumei turbat vîntul se tot duce,
Ca pagînul pe mormînturi răsturnînd creștina cruce,
Și de-a morților blăstemuri alungat, fuge nebun
Pintre tufe-nțepătoare și nuiele de alun.


Iar cînd el se-ntoarce-n codri, mama lui cel tot bocește
Zile-ntregi îl scaldă-n lapte și de răni îl lecuiește...
„Nu mai plînge, mîiculiță ! zice el , așa cum sînt,
Cînd sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vînt !