FIARA MĂRII
Te iată iarăș singur, în luntre cît o scoică,
Luptînd în fundul zării cu norii mari din cer
Și legănat de mare, de fiară, ca de-o doică,
Și năbușit în cîntec de țîțele-i de fier.
Talazele-adunate cu bezne, șerpi și rîme,
Și-n gloate ghemuite, fanaticii limbrici
Te urmăresc : izbînda și lupta să-ți dărîme,
Findcă putuși furtuna cu fruntea să despici.
Deasupra muncii tale încet biruitoare
Veghează-n toată lumea un singur strop de stea.
Ca un păianjen care a pogorît din soare
Ca-n trecerea vîltori zălog și scut să stea.
Te iată prins de vînturi. Stihia nu te cruță.
Ca-n vremea cînd, lipsindu-i și luntre și lopeți,
Omul era bolnava și palida maimuță,
Înfricoșată-n fața cereștilor păreți.
Departe ești, departe, ca fluturii ce-și lasă
În ramuri crisalida, din piersicul natal,
Departe foarte, frate, de sineți și de casă,
Gonind întreg oceanul, străin, din val în val.
Unde se duce singur, urzit în marea deasă ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...