www.Zapaciti.ro

CÎNELE DIN POMPEI Văzui în Pompei acel cîne roman. Așa ni-l voiră zeițele sorții - mulaj conservat în materia morții, să nu-l putrezească nici ploaie, nici an. Ieșise să scape de norul din ușă, de noaptea căzută din munte cu foc. Dar cînele, scurt răsucindu-se-n loc, se stinse rînjind și mușcînd din cenușă. Te văd Dumnezeule - plumb, scrum și nor - odată venind peste mine prin ușă, din muntele cerului, cutropitor. Scăpa-voi doar pînă în poartă. Apoi mușca-voi, în Tine, a lumii cenușă. Tiparul în Tine păstra-mi-l-voi.

EPITAF Calea aici ce greu se găsește. Nu-i nimenea să te îndrepte. Numai tîrziu, numai o clipă uitată pe urmă și ea, îți dezvăluie nebănuitele trepte. Apoi ca frunza cobori. Și țărna ți-o tragi peste ochi ca o gravă pleoapă. Mumele sfintele - luminile mii, mume sub glii îți iau în primire cuvintele. Încă odată te-adapă.

CÎNTEC PENTRU ANUL 2000 Vulturul ce rotește sus va fi atunci de mult apus. Lîngă Sibiu, lîngă Sibiu, prin lunci numai stejarii vor mai fi și-atunci. Mai aminti-mă-va un trecător vreunui străin, sub ceasul lor ? Nu cred să mă vestească cineva, căci basmul ar începe-așa : Pe-aici umbla și el și se-ntorcea mereu, contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.

CETINI NEGRE Cetini negre sună-n urmă, drum mă poartă, chin mă scurmă. Cetini negre sună-n față, ceasul sîngeră prin ceață. Cetini negre îmi descîntă, geana inimii n-o zvîntă. Cetini negre-n lume zică zvonul brumelor ce pică. Cetini negre-n lume spună ostenita mea furtună.

NOEMBRIE Foaia udă, mătrăgună - picurii prin fagi răsună. Văgăuni și scorburi cască, umbre doar mai vin să pască. Fauni vechi și roșcovani scîncet dau sub bolovani și pe căile amiezii se pătrund de negurii iezii. Se aștern prin adăposturi zile moarte, stinse rosturi. Rod al inimii, de apă, crește lacrima-n pleoapă. Am pierdut, vai, ce-am pierdut ? Vatră caldă, drum bătut. Am pierdut soare și lună. Golul cine mi-l răzbună ?

PE MULTE DRUMURI Pe multe drumuri, pe multe, se-ncearcă gîndul spre tine. O, sfîrșitul acela de zi, peste care căzură grabnice brume ! În grădina mea florile spre alte foarte înalte poieni tînjind mai invocă și-acum lumina ta fără de nume. Unde dormi astăzi - nu știu. Nici un cîntec nu te găsește. astăzi tu ești unde ești. Iar eu aci. Depărtarea a pus între noi carul cel mare pe cer, apele-n văi, focul în noapte pe dealuri, și pe pămînt a pus anemone și patimi cărora ziua nu le priește. Ca o poartă s-a-nchis. Nici un semn nu străbate vămile, vămile.

VEGHE De greul prea lungului joc acum și pleoapa mi-e grea. Mana neagră a visului să mă slujească ar vrea. Albă frumusețe tu, fără apunere, pustietoare minune tu, gîndul - la tine-noptatul - ce treaz mă ținu - ! pînă la ora ce nu se-nfiripă cu nici o bătaie. Iată acum se sting jucăușe ardorile, cade din lume un drum. Eu singurul, cît de tîrziul ! Slugă și domn al vegherilor - plec după tine în largul meu somn.

ARDERE Ființă tu - găsi-voi cîndva cuvenitul sunet de-argint, de foc, și ritul unei rostiri egale în veci arderii tale ? Al seminției mele cel din urmă sînt. Pumn de lumină - tu, pumn de pămînt. Tu rodie, tu floare mie, cu puteri de zodie, unde și cînd găsi-voi singurul cuvînt în cercul nopții să te-ncînt ? Nepriceput pe lîngă vetre dar înțeles de zei și pietre, cuvîntul unde-i - ca un nimb să te ridice peste timp - ?  Cuvîntul unde-i care leagă de nimicire pas și gînd ? Mă-ncredințez acestui an, tu floare mie, ca să sfîrșesc arzînd.

DUMBRAVA ROȘIE Mușchiul reavăn, negru murei ține cumpăna căldurii. Ieși zeiță din sandale - vrerea e-a Măriei Tale ! Și rămîi desculță-n rouă ! Tremură prelung în glas întrebarea de-i aievea astă clipă de popas. Dobitoacele pădurii cred în mine, cred în tine. Întrupîndu-se tomnatic, sună soarele prin vine. Capre roșii vin din vale - copleșiți stăm amîndoi - vin să-și uite fericirea verii calde, lîngă noi.

CUVINTE CĂTRE FATA NECUNOSCUTĂ DIN POARTĂ Nu te-mpotrivi. Tu va trebui să iai această grijă asupră-ți : în poarta, la care-am ajuns, trecînd prin această vale, să fii straja copilăriei mele. A copilăriei ce-o duc încă în mine. Ea e singurul bine, izvorul a toate, prin tot anotimpul, prin toți anii, sub toate punctele cardinale. Tu păzește, păzește tu izvorul să nu se usuce la sfîrșitul ăstui timp lăsat în urmă între floare și poamă. lăsat în urmă între floare și poamă. Grijește tu să nu se stingă secretul micului incediu ascuns în inima brîndușei de toamnă. Avui și eu odată spatele ars de urzicile soarelui și tălpile goale. Îți amintesc zile stinse demult, dar să nu crezi că mi-am trecut și copilăria sărind pe vremuri zăplazul. Nu, copilăria e încă aci. Copilăria mea e aci și astăzi. Și dac-aș sări și peste poarta toamnei la care-am ajuns, copilăria aș sălta-o cu mine strînsă în vine și-n pumnii mei arși. Nu trebuie decît puțin să-mi ajuți c-un surîs sau ...

SUD Lîngă mare zveltele agave înfloresc. Puterea mierii vindecă albinele bolnave, frînte de tăria verii. Multă boală ți-o-mprumută ție care stai printre agave, urnele și calmul și o miie de albine-n ore grave.

ȘOVĂIRILE ROIULUI Aurie, noua seminție de albine stă să roiască. Patria le-alungă. Gura acestei coșnițe e doldora de zumzet. În orice clipă va să-nceapă aventura. Sau poate că un semn venit din depărtare plecarea le-o amînă înc-o oră. Sau poate-o spaimă le reține, să nu cadă incinerate de întîia auroră.

OLARII De veacuri ei ăși au aci lăcașul, de la începutul cel dintîi, grotești și tîmpi, gușații fără grai. Olari ei sunt, sortiți să-nmoaie li să coacă lutul. Ca niște zmei întîrziați și blînzi cu fețe prelungite în cimpoaie, arhaici inși, își poartă pe sub plai un vis fragil prin zilele greoaie. Se-nvîrte roata, sfîrîind, în orice casă. De față sunt, în inimă, tiparele bătrîne. Trudescu-se ca-n somn olarii, și mocnesc lîngă cuptoare. Numai arar sunt cercetați de vreo lumină și de zîne. În văile sublimelor recolte nu este sat cu duhuri mai încete, dar nici alt sat în care să se ardă ulcioare mai frumoase și mai zvelte, cu mijlocul de păcătoase sfinte fete.

SFÎNTUL GHEORGHE BĂTRÎN Sfîrșise lupta. Cînd ? Cînd s-a-ntîmplat ? Că sta bălaurul cu solzii-mprăștiați prin spini. Mi-aduc aminte : calm pe umeri îmi cădea, adusă rar, cenușă din vulcani străini. Gîndesc la fapte de demult, la arătări din era prea fierbinte ce se sparse. De scrumul abătut pieziș din alte zări sprîncenele îmi sunt și astăzi arse.

VIZIUNE GEOLOGICĂ Sub piscuri mari, în munte, o căldare de bazalt. Un pas, și-apoi abrupt - tărîmul celălalt. O amintire stranie și fără de-ntreruperi îmi stăruie adînc, în miros verde de ienuperi. O amintire grea apasă. Ca din alte ere, spre care sîngele și astăzi mult se cere. Aice mai stătui, aievea sau în vis, cîndva mai sus, mai jos, cînd pisc și iezer nu era. Și stam, printre liane, sub ecvatorul căldurii pîndit de șerpi, de flori, și de lemurii. Iar trupul meu, ah numai trup, în umedul văzduh pîndit era, prelung, de propiul său duh, ca de-un străin. Și slobod foarte, încă neluat în stăpînire era lutul diafan și lăudat. Fără duminecă și fără de-nceputuri mă ascundeam tăcut sub vegetale scuturi, în foi, printre liane, sub ecvatorul căldurii, iubit de șerpi, de flori, și de lemurii.

VESTE Vin din noapte, din miez de pădure : avem un voevod ! Spre ziduri sure sar peste prăpăstii în călțuni de poveste. Către cetate frunza susură : o veste, o veste ! Ocolesc gorganul cu căpățînile, cu ispășiții, peste ogoare mă-mpiedec în scut. Ating cu fruntea luminile : S-a născut, s-a născut ! Genunchiul poticnește, fruntea asudă. Țîșnesc curcubee din pas și din rouă pe pajiștea udă. Din turnul verde de pază de lîngă pod, straja mă vede. Tăcerea-i a ceasului rod : avem un voevod ! Urechea n-o crede. Sculați boieri cu rînduitele bresle, cu sfinții, cu mucenicii, și voi hornari și voi ucenicii, ridicați-vă slugi adormite în iesle ! Sculați boieri, o veste din codru v-aduc - ni s-a născut azi-nopate noul voevod, fiul pădurii, puiul de cuc !

MÎNZUL Saltă mînzul în joc, saltă-n ocolul bătut. Ca puii de lebădă - negru era. Ca ogorul. În curînd va fi alb cum e norul. Sub pavăza Sfintei Miercuri născut. Spulberă colbul ogrăzii, și-arar cînd l-adie aromele humei și-aduce aminte de laptele-amar ca frunza de salce, al mumei. Din curte adulmecă lung spre nu știu ce-nalte poeni. Și iarăși, spre vatră se-ndeamnă, la jaruri. Argintul, din care-i voi bate potcoava, doarme încă în munți apuseni. Cîte odată, cu stranii nechezuri, el se desprinde pe cîmp de mohor, și-mi pregătește, vestindu-mi-l, biruitorul, mult așteptatul, ultimul zbor. În noaptea aceasta-i bolnav. Sminte ca o durere la spete, tainic, la locul unde purced să-i crească aripile. Zace în grajd, arde ca focul. Luna, intrînd pe fereastră, alături se culcă pe paie. E noaptea de boală a lumii, cînd mugurii toți plesnesc c-un mulcom țipăt sub zare. Totul e-n așteptare. Totul - albastră văpaie.

ÎNDEMN DE POVESTE Din clima fierbinte a basmului, sfinte irog inorog c-un semn te invoc. Din verde molatic s-aude copita, adînc, păduratic, apari ca ispita. Tîrcoale nu-mi da și nu adăsta ! Ci ia-o-nainte cînd ceasul va bate, solie cuminte spre vechea cetate. Cînd intri, ia seama la podul cu vama, la numărul casei, la curtea Frumoasei. Cu sunet de soartă lovește în poartă ! Atinge cu cornul de trei ori zăvorul ca-n rituri de leac rămase din veac. Atinge și piatra și pragul și vatra. Și dacă Frumoasa îngăduie - vezi-i aleanul amiezii. Aatinge-i coroana, obrazul și geana, năframa cu lacrimi și perna cu patimi. Tu las-o în schimb privirea să-și treacă și mîna oleacă prin albul tău nimb. C-un muget dă-mi veste - apoi părăsește cetatea și murii spre pacea pădurii.

RĂSĂRIT MAGIC Așa a fost, așa e totdeauna. Aștept cu floarea mea de foc în mîni. Întrerupîndu-mi preamărite săptămîni puternică-mi răsare luna. În miez de noapte un cutreier sferic. În spațiu - rîuri, umbre, turnuri, clăi. Liturgic astrul mă-ntîlnește-n văi, dezbracă patria de întuneric. Sus în lumină ce fragil apare muntele ! Cetatea zeilor din ochii de copil ușor se sfarmă ca mătadea veche. Materia ce sfîntă e, dar numai sunet în ureche.

POETUL ( Întru pomenirea lui Rainer Maria Rike ) Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet cu care-l chemau muritorii ! Astăzi, vorbind pentru toți el nu are chip și nu are nume - poetul ! Viața lui mult ne-a mirat, ca un cîntec cu tulbure tîlc, ca un straniu eres. În ani de demult poetul, cuvîntul strivindu-și, a îndurat năpastele toate cu bărbăție și cele mai mari, cele mai crunte dureri, și le-a stins în muntele singurătății, ce și-a ales. Cînd la un semn s-au surpat albăstrimile cerului, și minutarele vremii treceau ca tăișuri prin toată făptura, în anii aceia, poetul voi să uite de semeni și vatră. În anii cumplitelor pîcle cînd pămîntenii cu sfînta lor omenie și carne s-au destrămat fără număr, și viață - atîta s-a stins de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns ca duhul să prindă trup pe pămînt. Poetul, cu numele șters și pierdut, s-a retras sub pavăza muntelui, făcîndu-se prieten înaltelor piscuri de piatră. Și neajuns, neclintit, a rămas în...