www.Zapaciti.ro

FLORI DE MAC În frunză de cucută-amară îmi fluier bucuriile - și-o ne-nțeleasă teamă de moarte mă pătrunde, cum vă privesc pe malul mării de secară flori de mac. Aș vrea să vă cuprind, că nu știu cum, petalele ce le purtați, îmi par urzite din spuma roșie a unui cald și-nflăcărat amurg de vară. Aș vrea să vă culeg în brațe feciorelnicul avînt, dar vi-e atît de fragedă podoaba, că nu-ndrăznesc o, nici la pieptul gîndurilor mele să vă strîng. Și-aș vrea să vă strivesc că sunteți roșii, roșii cum n-au putut să fie pe pămînt decît aprinșii, marii stropi de sînge, ce-au căzut pe stînci și pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus, cînd s-a-ngrozit de moarte.

DAȚI-MI UN TRUP VOI MUNȚILOR Numai pe tine te am trecătorul meu trup și totuși flori albe și roșii, eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strîmt pentru strașnicul suflet ce-l port. Dați-mi un trup voi munților, mărilor, dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin ! Pămîntule larg fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năpraznice inimi, prefă-te-n lăcașul furtunilor, cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic ! Prin cosmos auzi-s-ar atuncia măreții mei pași și-aș apare năvalnic și liber cum sînt pămîntule sfînt. Cînd aș iubi, mi-aș întinde spre cer toate mările ca niște vînjoase, sălbatice brațe fierbinți, spre cer să-l cuprind. mijlocul să-i frîng să-i sărut sclipitoarele stele. Cînd aș urî, aș zdrobi sub picioarele mele de stîncă bieți sori călători și poate-aș zîmbi. Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup.

LA MÎNĂSTIRE De trei zile luna crește ca un fagure de miere într-un stup. La mînăstire vine-o babă. Zice : ,,Stareț purtător de bolți cerești, să faci o rugăciune de ieșirea suflețelullui din trup”. ,,Pentru cine ?” Luna - s-a coborît pe-o biblie și de pe file privește înapoi la chipul ei spre cer. Cu miros de ger în lînă vine un bătrîn. Îi sunt obraji zdrențuiți întocmai ca un prapur vechi : ,,Părinte bun, ți-aduc o pîine și un strop de vin, ca să se roage la altar blîndețea ta”. ,,Pentru cine ?” ,,Pentru turma de oițe.” Într-un tîrziu o fată. Stele care cad sau poate-un vînt de toamna-ar ști să spună c-a fost frumoasă fata mai demult. Zice : ,,Să ții o liturghie, stareț sfînt”. ,,Pentru cine ?” ,,Pentru - gîndul meu.” Luna s-a-ngrădit c-un curcubeu.

DIN COPILĂRIA MEA ( Pentru mica mea nepoțică Gigi căreia nu-i plac decît versurile cu rimă. ) Pășteam cu alții gîștele-n ariniști. Cu gîngurit de aur îmi venea cîte-un boboc și îmi prindea cu prietenie-n cioc sfîrcul urechii, și plopii tremurau, străvechii. Cînd toropim priveam prin gene cum boii se mișcau prin flori de sînziene pe sub sălcii, mă miram că ei nu văd cu vîrful coarnelor ca melcii, și boii - boii-și rumegau căldura pe sub sălcii. Cînd mă trînteam în pajiște pe spate cu ochii către bolta în senin, mă-nchipuiam întins cu foalele pe cer, lin răzimat pe coate. Și-mi mai aduc aminte : într-un lan de cînepă o sperietoare pestriță de paseri se sprijinea în par ca vînturi s-o alinte. Ciorchine de turbări aveai cercei, o vrabie-și făcuse cuib în pălăria ei. Rîdeau copiii toți de ea, dar mie mi-era milă și-o iubeam. Eram mic și singur socoteam : ea mi-e aproapele și o iubeam. Și mă credeam un mucenic.

ÎN LAN De prea mult aur crapă boabele de grîu. Ici-colo roșii stropi de mac și-n lan o fată cu gene lungi ca spicele de orz. Ea strînge cu privirea snopii de senin ai cerului și cîntă. Eu zac în umbra unor maci, fără dorinți, fără mustrări, fără căinți și fără-ndemnuri, numai trup și numai lut. Ea cîntă și eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naște sufletul.

GÎNDURILE UNUI MORT De mînă-aș prinde timpul ca să-i pipăi pulsul rar de clipe. Ce-o fi acuma pe pămînt ? Mai curg aceleași stele peste fruntea lui în stoluri și din stupii mei mai zboară roiuri de albine spre păduri ?  Tu inimă ești liniștită-acum ! Mult a trecut de cînd îmi resfrîngeai în pieptul scund un soare nou în fiecare dimineață și-o suferință veche-n orișice amurg ? O zi ? sau poate veacuri ? Un stînjen doar deasupra mea-i lumină. Flori cu sîni de lapte îmi apasă lutul. Să pot eu mi-aș întinde mîna și le-aș strînge-ntr-un mănunchi să le cobor la mine, dar pămîntul poate nu mai are flori. Gîndul meu și veșnicia seamănă ca niște gemeni. Ce lume se va zbate azi în valurile zilei ? Ades un zgomot surd mă face să tresar. Să fie pașii sprinteni ai iubitei mele, sau e moartă și ea de sute și de mii de ani ? Să fie pașii mici și guralivi ai ei, sau poate pe pămînt e toamnă și niște fructe coapte-mi cad mustoase, grele, pe mormînt, despr...

LEAGĂNUL Eram așa de obosit și sufeream. Eu cred că sufeream de prea mult suflet. Pe dealuri zorile ăși deschideau pleoapele și ochii înrișiți de neodihnă. Pierdut - m-am întrebat : Soare, cum mai simți nebuna bucurie de-a răsări ? Și-n dimineața-aceea fără somn cum colindăm cu pași de plumb într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn. Păianjenii-și șeseau în el măruntele lor lumi, iar carii-i măcinau tăcerea. L-am privit cu gîndul larg deschis. Era leagănul, în care-o mînă-mbătrînită azi de soarta mea mi-a legănat întîiul somn și poate-ntîiul vis. Cu degetele amintirii mi-am pipăit încet, încet, trecutul ca un orb și fără să-nțeleg de ce m-am prăbușit și-n hohote am început să plîng deasupra leagănului meu. Eram așa de obosit de primăveri, de trandafiri, de tinerețe și de rîs. Aiurind mă căutam în leagănul bătrîn cu mînile pe mine însumi - ca prunc.

VARĂ La orizont - departe - fulgere fără de glas zvîcnesc din cînd în cînd ca niște lungi picioare de păienjen - smulse din trupul care le purta. Dogoare. Pămîntu-ntreg e numai lan de grîu și cîntec de lăcuste. În soare spicele își țin la sîn grăunțele ca niște prunci ce sug. Iar timpul își întinde leneș clipele și ațipește între flori de mac. La ureche-i țîrîie un greir.

VENIȚI DUPĂ MINE TOVARĂȘI ! ( Prietenilor Mai ) Veniți lîngă mine tovarăși ! E toamnă, se coace pelinul în boabe de struguri și-n gușe de viperi veninul. C-un chiot vreau astăzi să-nchin în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă lăsîndu-mă singur, cu plînsul, cu voi, și cu toamna. Veniți mai aproape ! - și cel care are urechi de-auzit să audă : durerile nu sunt adînci decît atuncia cînd rîd. Să rîdă deci astăzi în mine amarul și-n hohote mari să-și arunce pocalul în nori ! Veniți lîngă mine, tovarăși, să bem ! Ha, ha ! Ce licărește-așa straniu pe cer ? E cornul de lună ? Nu, nu ! E un ciob dintr-o cupă de aur, ce-am spart-o de boltă cu brațul de fier. Sunt beat și așa aș vrea să dărîm tot ce-i vis, ce e templu și-altar ! Veniți lîngă mine, tovarăși ! Ca mîne-o să mor, dar vă las moștenire, superbul meu craniu, din care să beți pelin cînd vi-e dor de vieață, și-otravă cînd vreți să-mi urmați ! - Veniți după mine tovaroși !

AMURG DE TOAMNĂ Din vîrf de munți amurgul suflă cu buze roșii în spuza unor nori și-ațîță jeraticul ascuns sub vălul lor subțire de cenușă. O rază ce vine goană din apus și-adună și se lasă tremurînd pe-o frunză : dar prea e grea povara - și frunza cade. O, sufletul ! Să mi-l ascund mai bine-n piept și mai adînc, să nu-l ajungă nici o rază de lumină : s-ar prăbuși. E toamnă.

ÎNFRIGURARE Livada s-a încins în somn. Din genele-i de stufuri strîng lacrimi de văpaie : licurici. Pe coastă-n vreji de nouri crește luna. Mîni tomnatice întinde noaptea mea spre tine și din spuma de lumin-a licuricilor verzui ți-adun în inimă surîsul. Gura ta e strugure-nghețat. Numai marginea subțire-a lunii ar mai fi așa de rece - de-aș putea să i-o sărut - ca buza ta. Îmi ești aproape. Prin noapte sunt o pîlpîire de pleoape.

PAN Acoperit de frunze veștede pe-o stîncă zace Pan. E orb și e bătrîn. Pleoapele-i sunt cremene, zadarnic cearc-a mai clipi, căci ochii-i s-au închis - ca melcii - peste iarnă. Stropi calzi de rouă-i cad pe buze : unu, doi, trei. Natura își adapă zeul. Ah, Pan ! Îl văd, cum își întinde mîna, prinde-un ram și-i pipăie cu mîngîieri ușoare mugurii. Un miel s-apropie printre tufișuri. Orbul îl aude și zîmbește, Căci n-are Pan mai mare bucurie, decît de-a prinde-n palme-ncetișor căpșorul mieilor și de-a le căuta cornițele sub năstureii moi de lînă. Tăcere. În juru-i peșterile cască somnoroase și i se mută-acum și lui căscatul. Se-ntinde și ăși zice : ,,Picurii de rouă-s mari și calzi, cornițele mijesc, iar mugurii sunt plini. Să fie primăvară ?”

STELELOR C-o mare de îndemnuri și de oarbe năzuiți în mine mă-nchin luminii voastre stelelor, și flăcări de ardoare îmi ard în ochi, ca-n niște candele de jertfă. Fiori, ce vin din țara voastră, îmi sărută cu buze reci de gheață trupul și-nmărmurit vă-ntreb : spre care lumi vă duceți și spre ce abisuri ? Pribeag, cum sunt, mă simt azi cel mai singuratic suflet și străbătut de-avînt alerg, dar nu știu - unde. Un singur gînd mi-e rază și putere : o stelelor nici voi n-aveți în drumul vostru nici o țintă, dar poate tocmai de aceea cuceriți nemărginirea ?

O TOAMNĂ VA VENI O toamnă va veni cîndva tîrziu, cînd tu iubito-mi vei cuprinde gîtul tremurînd și strîns vei atîrna de mine cum atîrnă o cunună de flori uscate de stîlpul alb de marmoră al unei cripte. O toamnă va veni și-o să-ți despoaie de primăvară trupul, fruntea, nopțile și dorul și-ți va răpi petalele și zorile lăsîndu-ți doar amurgurile grele și pustii. O toamnă va veni și mașteră, din toate florile ce le-ai avut vreodată numai pe-acelea n-o să ți le ia, ce-o să le-așterni peste mormînturile tututror acelora, care se duc pe veci cu primăvara ta.

PAX MAGNA De ce-n aprinse dimineți de vară mă simt un picur de dumnezeire pe pămînt și-ngenunchez în fața mea ca-n fața unui idol ? De ce-ntr-o mare de lumină mi se-nneacă eul ca para unei facle în văpaia zilei ? De ce în nopți adînci de iarnă, cînd sori îndepărtați s-aprind pe cer și ochi de lupi prădalnici pe pămînt, un glas îmi strigă ascuțit din întuneric, că dracul nicăiri nu rîde mai acasă ca-n pieptul meu ? Pe semne - învrăjbiți de-o veșnicie Dumnezeu și cu Satana au înțeles că e mai mare fiecare dacă-și întind de pace mîna. Și s-au împăcat în mine : împreună picuratu-mi-au în suflet credința și iubirea și-ndoiala și minciuna. Lumina și păcatul îmbrățișîndu-se s-au înfrățit în mine-ntîia oară de la-nceputul lumii, de cînd îngerii strivesc cu ură șarpele cu solzii de ispită, de cînd cu ochii de otravă șarpele pîndește călcîiul adevărului să-l muște-nveninîndu-l.

DORUL Setos îți beau mireasma și-ți cuprind obrajii cu palmele-amîndouă cum cuprinzi în suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm. Și totuși de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi pribeag pe-un alt pămînt. Femeie, ce mare porți în inimă și cine ești ? Mai cîntă-mi înc-odată dorul tău, să te ascul și clipele să-mi pară niște muguri plini, din care înfloresc aievea - veșnicii.

PRIMĂVARĂ Visător cu degetele-i lungi pătrunde vîntul printre ramuri și pe fire de paianjen cîntă bietul ca pe-o harfă. Albi pe fruntea te-și deschid subțirile pleoape trandafirii, fragezi ca fiorii unor tăinuite presimțiri, tremurînd de neastîmpărul ce-ți joacă viu și cald în vine. Lacomi și flămînzi îmi strigă ochii, veșnic nesătui ei strigă după ochii tăi - scăpărătorii - cari de luminoși, ce-ți sunt copilo, nu văd niciodată umbre.

LEGENDĂ Strălucitoare-n poarta raiului sat Eva. Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă și visătoare mușca din mărul, ce i l-a-ntins ispita șarpelui. Fără de veste un sîmbure i-ajunse între dinți din fructul blestemat. Pe gînduri dusă Eva îl suflă în vînt, iar sîmburele se pierdu-n țărînă, unde încolți. Un măr crescu acolo - și alții îl urmară prin lungul șir de veacuri. Și trunchiul aspru și vînjos al unuia din ei a fost acela, din care fariseii meșteri ciopliră crucea lui Isus. Oh sîmburele negru aruncat în vînt de dinții albi ai Evei.

NOAPTE Pe lună, cînd ne scapără-n argintul nopții pocalele de vin ca niște ochi de fiară, cu un surîs amețitor tu-mi răscolești tot furnicarul de porniri, cari nu-și mai afl-apoi odihna. Sub ocrotirea limpede a zării biruitoare mă privești și-n ochii mei te oglindești strălucitoare, mîndră și păgînă. Iar eu încet, nespus de-ncet pleoapele-mi închid, îmbrățișînd cu ele tainic icoana ta din ochii mei, surîsul tău, iubirea și umina ta - pe lună, cînd ne scapără-n argintul nopții pocalele de vin ca niște ochi de fiară.

INIMA O, inima ! Mărturisi afunde ard în ea. Uimit eu mintea mi-o ascut și-n înțelesuri mari zvîcnea i-o destram. O, inima : nebună, cînd se zbăte-n joc sălbatic, atunci, atunci îmi spune că din lutul ei a fost făcut pe vremuri vasul, în care Prometeu a coborît din cer aprins jar, ce l-a furat din vatra zeilor, în timp ce zorile se ridicau peste Olimp și-și ascundeau în poală stele ca un zgîrcit comoara sa de aur. O, inima : cînd para ea și-o năbușește c-un giulgiu de liniște, atunci îmi cîntă, că lutul ei a fost odată un potir de lotus, în care a căzut o lacrima curată ca lumina din ochii celui dintîi sfînt și mare visător, care-a simțit îmbrățișarea veșniciei și straniul fior al înțelesului ce stăpînește deopotrivă apusul, răsăritul, cerul, mare. O, inima : cînd pieptul ea mi-l sparge cu bătăi de plumb, atunci îmi strigă îndrăzneață că peste veacuri lungi și goale și pustii, cînd Dumnezeu se va-ndemna, să fac-o altă lume și-o omenire din neam...

GHIMPII Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam odată trandafiri sălbatici. Aveau atîția ghimpi, dar n-am voit să-i rup. Credeam că-s - muguri - și-au să înflorească. Te-am întîlnit apoi pe tine. O, cîți ghimpi, cîți ghimpi aveai, dar n-am voit să te despoi - credeam, c-o să-nflorească. Azi toate astea-mi trec pe dinainte și zîmbesc. Zîmbesc și hoinăresc prin văi zburdalnic în bătaia vîntului. Eram copil.

VEȘNICUL Nedumerit îl cauți și dibuind în întuneric i-adulmeci urma-n tine ori în slava lumii, avîntul îl presimte-n zilele de mîne și-n nopțile, ce-au fost, găsește-l resignarea. Un văl de nepătruns ascunde veșnicul în beznă. Nu-l vede nimeni, nimeni - și totuși află-l fiecare, așa cum eu îți aflu buzele pe întuneric, iubita mea, în miez de noapte, cînd șoptim în taină vorbe mari despre-nțelesul vieții.

VISĂTORUL Spînzurat de aer printre ramuri se frămîntă în mătasa-i un paianjen. Raza lunii l-a trezit din somn. Ce se zbate ? A visat că raza lunii-i fir de-al lui și cearc-acuma să se urce pînă-n ceruri, sus, pe-o rază. Se tot zbate îndrăznețul și s-azvîrle. Și mie-e teamă c-o să cadă - visătorul.

EVA Cînd șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi c-un glas, ce răsuna de printre frunze ca un clopoțel de-argint. Dar s-a-ntîmplat că-i mai șopti apoi și ceva în ureche încet, nespus de-ncet, ceve ce nu se spune în scripturi. Nici Dumnezeu n-a auzit, ce i-a șoptit anume, cu toate că a ascultat și el. Și Eva n-a voit s-o spună nici lui Adam. De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină și-și mișcă geana parc-ar zice că ea știe ceva, ce noi nu știm, ce nimenea nu știe, nici Dumnezeu chiar.

CRESC AMINTIRILE Într-un amurg sunt ani de-atunci, mi-am zgîriat stăruitor în scoarța unui arbor - numele - cu slove mici, stîngace și subțiri. Azi îți tai și tu copilo numele în inima-mi supusă mărunt, mărunt, ca un ștrengar. Și după ani și ani de zile-l vei găsi cu slove-adînci și uriașe.

MARTIE Din caier încîlcit de nouri toarce vîntul fire lungi de ploaie. Flușturatici fulgi de nea s-ar așeza-n noroi, dar cum li-e silă - se ridică iar și zboară să-și găsească ciub pe ramuri. Vînt și-i frig iar mugurii prea lacomi de lumină își zgulesc acum urechile în guler.

SCOICA C-un zîmbet îndrăzneț privesc în mine și inima mi-o prind în mînă. Tremurînd îmi strîng comoara la ureche și ascult. Îmi pare că țin în mîni o scoica, în care prelung și neînțeles răsună zvonul unei mări necunoscute. O, voi ajunge, voi ajunge vreodat' pe malul aceli mări, pe care azi o simt, dar nu o văd ?

LUMINA RAIULUI Spre soare rîd ! Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inimă. Sunt beat de lume și-s păgîn ! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atîta rîs făr' de căldura răului ? Și-ar înflori pe buza ta atîta vrajă, de n-ai fi frămîntată, Sfînto, de voluptatea-ascunsă a păcatului ? Ca un eretic stau pe gînduri și mă-ntreb : De unde-și are raiul - lumina ? - Știu : Îl luminează iadul cu flăcările lui !

NU-MI PRESIMȚI ? Nu-mi presimți tu nebunia cînd auzi cum murmură vieața-n mine ca un izvor năvalnic într-o peșteră răsunătoare ? Nu-mi presimți văpaia cînd în brațe îmi tremuri ca un picur de rouă-mbrățișat de raze de lumină ? Nu-mi presimți iubirea cînd privesc cu patimă-n prăpastia din tine și-ți zic : O, niciodată n-am văzut pe Dumnezeu mai mare ! ?

FIORUL E moarte-atunci la căpătîiul meu ? În miez de noapte, cînd luna-și varsă peste mine aiurita ei privire, cînd zbor de lilieci pe fruntea-i de-ntuneric îmi sărută geamul, simt cîteodată un fior din creștet străbătîndu-mi trupul, întocmai ca și cum mîni reci mi s-ar juca în păr cu degete de gheață. E moartea-atunci la căpătîiul meu ? Și în lumina lunii îmi numără ea oare firele cărunte ?

DAR MUNȚII - UNDE-S Din strșina curat-a veșniciei cad clipele ca picurii de ploaie. Ascult și sufletul își zice : Eu am crescut hrănit de taina lumii și drumul meu îl ține soarta-n palme, nemărginirea sărutatu-m-a pe frunte și-n pieptu-mi larg credința mea o sorb puternică din soare. Din strașina curat-a veșniciei cad clipele ca picurii de ploaie. Ascult și sufletul se-ntreabă : Dar munții - unde-s ? Munții, pe cari să-i mut din cale cu credința mea ? Nu-i văd, îi vreau, îi strig și - nu-s !

MI-AȘTEPT AMURGUL În bolta înstelată-mi scald privirea - și știu că și eu pot în suflet stele multe, multe și căi lactee, minunile-ntunericului. Dar nu le văd, am prea mult soare-n mine de-aceea nu le văd. Aștept să îmi apună ziua și zarea mea pleoapa să-și închidă, mi-aștept amurgul, noaptea și durerea, să mi se-ntunece tot cerul și să răsară-n mine stelele, stelele mele, pe care încă niciodată nu le-am văzut. +

LACRIMILE Cînd izgonit din cuibul veșniciei Întîiul om trecea uimit și-ngîndurat prin codri ori pe cîmpuri, îl chinuiau mustrîndu-l lumina, zarea, norii - și din orice floare îl săgeta c-o amintire paradisul - și omul cel dintîi, pribeagul, nu știa să plîngă. Odată istovit de-albastrul prea senin al primăverii, cu suflet de copil întîiul om căzu cu fața-n pulberea pămîntului : ,,Stăpîne, ia-mi vederea, ori dacă-ți stă-n putință înpăienjenește-mi ochii c-un giulgiu, să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zîmbetele Evei și nici nori. căci vezi - lumina lor mă doare”. Și-atuncia Milostivului într-o clipă de-ndurare îi dete - lacrimile.

FRUMOASE MÎNI Presimt : Frumoase mîni, cum îmi cuprindeți astăzi cu căldura voastră capul plin de visuri, așa îmi ține odată și urna cu cenușa mea. Visez :frumoase, cînd buze calde-mi vor sufla în vînt cenușa, ce-o s-o țineți în pălmi ca-ntr-un potir, veți fi flori, din care boarea-mprăștie - polenul. Și plîng : veți fi încă așa de tinere atunci, frumoase mîni.

LINIȘTE Atîta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin și-un cîntec cîntă-n mine-un dor, ce nu-i al meu. Se spune că strămoși, cari au murit fără de vreme, cu sînge tînăr încă-n vine, cu patimi mari în sînge, cu soare viu în patimi, vin, vin să-și trăiască mai departe în noi vieața netrăită. Atîta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. O, cine știe - suflete-n ce piept îți vei cînta și tu odată peste veacuri pe coarde dulci de liniște, pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat și frînta bucurie de vieață ? Cine știe ? Cine știe ?

Atîtea stele cad în noaptea asta. Demonul nopții ține parcă-n mîni pămîntul și suflă peste el scîntei ca peste-o iască năpraznic să-l aprindă. În noaptea asta-n care cad atîtea stele, tînărul tău trup de vrăjitoare-mi arde-n brațe ca-n flăcările unui rug. Nebun, ca niște limbi de foc eu brațele-mi întind, ca să-ți topes zăpada umerilor goi, și ca să-ți sorb, flămînd să-ți mistui puterea, sîngele, mîndria, primăvara, totul. În zori cînd ziua va aprind noaptea, cînd scrumul nopții o să piară dus de-un vînt spre-apus, în zori de zi aș vrea să fim și noi cenușă, noi și - pămîntul.

LA MARE Vîțe roșii, vițe verzi sugrumă case-le-n lăstari sălbatici și - vînjoși - asemenea unor polipi, ce-și strîng în brațe prada. Soarele în răsărit - de sînge-și spală-n mare lăncile, cu care a ucis în goană noaptea ca pe-o fiară. Eu stau pe țărm și sufletul mi-e dus de-acasă. S-a pierdut pe-o cărăruie-n nesfîrșit și nu-și găsește drumul înapoi.

DIN PĂRUL TĂU Înțelepciunea unui mag mi-a povestit odată de-un văl, prin care nu putem străbate cu privirea, păinjeniș, ce-ascunde pretutindeni firea, de nu vedem nimic din ce-i aievea. Și-acum, cînd tu-mi înneci obrajii, ochii în părul tău, eu amețit de valurile-i negre și bogate, visez că vălul, ce preface în mister tot largul lumii e urzit din părul tău - și strig, și strig, și-ntîia oară simt întreaga vrajă, ce-a cuprins-o magul în povestea lui.

GORUNUL  În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot și-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sînge. Gorunule din margine de codru, de ce mă-nvinge, cu aripi moi atîta pace, cînd zac în umbra ta și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă ? O, cine știe ? - Poate că din trunchiul tău îmi vor ciopli nu peste mult sicriul, - și liniștea ce voi gusta-o între scîndurile lui, o simt pe semne de acum : o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet - și mult ascult cum crește-n trupul tău sicriul, sicriul meu, cu fiecare clipă care trece, gorunule din margine de codru.

PĂMÎNTUL Pe spate ne-am întins în iarbă : tu și eu. Văzduh topit ca cearta-n arșița de soare curgea de-a lungul peste miriști ca un rîu. Tăcere-apăsătoare stăpînea pămîntul și-o întrebare mi-a căzut în suflet pînă-n fund. N-avea să-mi spună nimic pămîntul ? Tot pămîntu-acesta neîndurător de larg și-ucigător de mut, nimic ? Ca să-l aud mai bine mi-am lipit de glii urechea - îndoielnic și supus - și pe sub glii ți-am auzit a inimei bătaia zgomotoasă. Pămîntul răspundea.

VREAU SĂ JOC ! O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat ! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniță - încătușat. Pămîntule, dă-mi aripi : săgeată vreau să fiu să spintec nemărginirea, să nu mai văd în preajmă decît cer, de-asupra cer, și cer sub mine - și-aprins în valuri de lumină să joc străfulgerat de-avînturi nemaipomenite ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, să nu cîrtească : ,,Sunt rob în temniță !”

LUMINA Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept cînd te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintîi, din lumina aceea-nsetată adînc de vieață ? Nimicul zăcea-n agonie, cînd singur plutea-n întuneric și dat-a un semn Nepătrunsul : ,,Să fie lumină !” O mare și-un vifor nebun de lumină făcutu-s-a-n clipă : o sete era de păcate, de doruri, de-avînturi, de patimi, o sete de lume și soare. Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci - cine știe ? Lumina, ce-o simt năvălindu-mi în piept cînd te văd - minunato, e poate că ultimul strop din lumina creată în ziua dintîi.

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntîlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adîncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină - și-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micșorează, ci tremurătoare mărește și mai tare taina nopții, așa îmbogățesc și eu întunecata zare cu largi fiori de sfînt mister și tot ce-i ne-nțeles se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari sub ochii mei - căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte.

DIG Dacă un deget ți-a rămas în mare, Încă e ceva, un început de dig, Uscatul înaintează mai ales De pe limba înecatului, Împingerea lui e o datorie de bun marinar, Născut aici la țărm, lipit de corăbii. Eram pe dig, eram dig, eram digul, Începusem închegarea apelor măcar pe-o fîșie Poți vorbi numai de pe teren solid, Dar undeva în larg, las în urmă Oamenii rezemați în linguroaie, Care pot fi și lopeți și linguri propriu-zise Pentru spart capul algelor cînd ies din marea ciorbă. Prieteni, mi-ați dat o mînă de ajutor, adio, Eu am de luptat cu povestea asta, pieptiș, Cu bolovanul împins mereu de valuri în gură Și iarăși scuipat și pus deasupra capului, năduf, Și împins și iarăși respins De apa sporită prin sudoarea frunții. Orice s-ar zice există în mare o amărăciune reală, Pe care voi n-o puteți întrece, ori cu cîtă fiere, Și o spaimă naturală, ca și cînd ar fi pe secate, Și o lehamite să tot plescăi egal și să facă valuri Și să sperie ciorile la toate ...

ULISE Cînd mă gîndesc ce mă așteaptă și acasă, Porcii aceia de pețitori Beți chiori, slinoși pe armurile din cuier Jucînd toate ziua table Pînă li se înmoaie și mușchii și zarurile, de-a valma. Că numai de însurătoare nu mai sînt buni Chiar de-ar cere în căsătorie o babă Mai ceva decît Penelopa ( O fi îmbătrînit, într-adevăr și ea ? ) Și femeia aceea, plîngăreața, pe de altă parte, Care țese-n neștire, de nervi, De zgripțuroaică ce este, să încurce ea toate firele de pe lume ! Parcă văd că mă ia de la poartă-n primire : - Unde-ai putut să fii acum ? - Am făcut războiul Troii, nu fii scorpie... - Bine, bine dar Agamemnon al Clitemnestrei Cum de-a scăpat mai devreme, că a și putrezit pînă acuma. N-ați avut același război ? - Am rătăcit zece ani pe mare, întrucît Neptun... - Fără Neptun, te rog, spune clar Cu cine ? Și chiar pînă acum ? Chiar pînă acum ? Ce mare-a fost aia ? Of, să-mi fac o căsuță Aici pe valuri, Să-mi ridic un cort în colțișorul ă...

VAGUL Din păoate toate astea se vor publica într-o zi, Și va dispare orice intimitate, ca spuma mării luată în palmă de Venus, Imediat după ce se născuse din spuma mării, Și cînd nu mai ținea în palme decît niște picături din mare. Vorbele astea au fost născute spontan de dragul cuiva, în clocotul vieții, Ca valul care se trezește visînd, legănător, Sau făcute din birou ? Nimeni nu va ști precis, va fi greu de controlat Și nici eu nu țin bine minte. Azi noapte a fost o furtună pe mare, Schimbări importante la nivel de scoici, Multe au venit să îngroașe nisipul pe plajă, Perlele fărămițate mărunt vor fi luate pe tălpi duse departe, Azi noapte tu te-ai transformat în simbol.

CĂTRE MARE Mă întorc spre mare și vorbesc cu Ovidiu, Versurile căruia au lungimea țărmului românesc Și cadența înfundată a valurilor așteptînd să se spargă gheața. Poate care dai vechime de două mii de ani versurilor mele, Împlîntat ca o piatră de hotar la marginea limbii române Pescărușii te-au ales în prezidiul doinelor noastre Pe care le-ai transcris în latinește și le-ai trimis pe vînt la Roma Săpate în piatră să aștepte pe columnă prizonierii daci ! Tu ești primul topit de dor pe aceste meleaguri unde praful e dulce Primul care te-ai încrezut copilărește în puterea de pierzanie a versului, Și-n ajutorul străinătății. Împăratul mai degrabă ți-ar fi trimis specialiști la Tomis să-ți schimbe clima, Decît să te mai vadă înapoi, amestecat cu slava ta aeriană în purpura ițelor sale. Nimeni nu e mai potrivit să stea pe țărmul Pontului Euxin Și să observe cum se transformă treptat în Marea Neagră, decît un poet Și-a zis, el, dar un poet bun, faimos, pe cine să trimit...

PERPETUUM MOBILE Lui Prometeu i se lăsase dreptul de replică, totuși. Dar cum sta așa răatignit pe stînca aceea Nemișcat ci doar sfîrtecat lăuntric, Singura replică pe care-o spunea era aceasta : - De ce ficatul ? Desigur cea mai simplă Și cea mai banală replică, în aparență : - De ce ficatul ? Aveam în cap o întreagă piesă Despre valoarea focului Și demnității nemaipomenite a gestului de titanică răzvrătire, O piesă foarte închegată și care și artistic se ținea bine, Pe care voia să i-o urle sfidător lui Zeus Dar se pomenea rostind doar atît : - De ce ficatul ? În stînga lui înfometat, vulturul e foarte dîrz. Știe să-și facă meseria, e călău pe față, Are un cioc ca un excavator Care înfigîndu-se face să bubuie munții, De aceste cuvinte aproape onomatopeice : - De-aia ! Acesta este și nu este un răspuns La mistuituitoare întrebare a eroului, Care, uitat de lume în acele pustiuri stîncoase dic Caucaz, Încă mai răgușește zările uzînd de dreptul său...

BĂRĂGAN Țipătul de lehuză al cocorilor ! Ies să mă uit cum se naște ceața. Cerul boltit ca o creastă de cocoș, Aripile cocorilor se îmbucă pe zimți. Urcă precum marfarul pe munte Șirul lung de țipete de lehuză. O noapte în Bărăgan E cît șapte în adîncime. Cineva umblă prin boșăția de cocori, Cineva răscolește cu lopata Hambarele de cocori de pe cer. Capul îmi e un bob de grîu, încolțind Și înfrățindu-se cu firele nevăzute Care se zbat și țipă.

AMEȚEALA Marea ia pietre-n gură și-l îngînă pe Cicero, Care era cam bîlbîit și-și hrănea bîlbîiala cu pietre de moară De la țărm Pentru că așa erau vremurile, confuze, se-ncălecau vorbele, Și el trebuia să le domine. Sau era vorba de Demostene ? În orice caz, unul din aceștia doi, tuna și fulgera împotriva nedreptății. Deastfel n-are nici o importanță, amîndoi au fost mari oratori, Ce discursuri au mai tras ei împotriva mării ! Mai ales acela care zicea să se dărîme Cartagina Cred că tot Demostene, Cel căruia i s-a tăiat capul, și mîna dreaptă cu care gesticula. De către ostașii lui Octavian Augustul Care i-au zis : ,,Fără discursuri frumoase, să trecem la fapte”. Și după aia au dărîmat și Cartagina, cum prevăzuse el, cum Cobise el, Sau poate... Marcus Porcius Cato ? Naiba să-l ia, au fost mai mulți, toți aveau ceva măreț, și credeau în cuvînt, Adică poți să scoți adevărul la lumină, bizuindu-te pe puterea demonstrației. Quod erat demontrandum, Din păca...

MERGEM DUPĂ BEȚE DE CHIBRITURI Mergem după bețe de chibrituri își spun brazii-n fiecare dimineață cînd pornesc pe munte-n sus și vîntul le scapără cîte-o idee pe frunte, și răsar nori ca o magmă pentru viitoarele planete numai rășina plîngînd pe trunchiuri știe că marea lor călătorie dorul lor de arderi sînt de mult plînse de noi care stăm pe marginea prăpastiei tu la un capăt al mesei eu la celălalt.

UNDE ZEU E ZAMOLXE Ultimile elegii au fost îngînate în bărbi de geții cei inspirați, Ovidiul numai le-a transcris și le-a semnat într-o doară, Cînd păru-nfoiat începuse să-l lase la tîmpla-ncruntată, Pe care gînditoarea lui mînă o găsea-n zori de mileniu tot mai vastă. Indiferente-i erau toate. Și-n neștire își ducea mîna la marea cea neagră Pe care-o credea tîmpla lui, de zi tot mai cuprinsă de cețuri. Localnicii aspri la vorbă, viersuind parcă trîntind de pe cai Răstite ca gerul, sticloase și cu șapte tăișuri, cuvinte, De dorul Romei ei nu se topeau ca ceara nici cum dar voiau ei să afle Pe căi lunecoase - de plînset în pumni, numit văicărit elegie - Cam ce ecou au jelaniile lor în străinătate, în caz de-o năpastă cumplită Și de-a adevăratelea dacă ar plînge, aici la țărmul cu poale de valuri, Unde zeu e Zamolxe cel proptit în săgeți, ca în coate, pe brînci Peste praful otrăvii răscolite de venetice copile ? Găsiseră geții în blîndul iubăreț, scriitor pe cărămida d...

CONCENTRARE O țară atît de mică ! Femeile au genele negre și lungi Și ca să nu treacă peste graniță Și le prind cu clame în ceafă, - Genele lor prea lungi. Apoi și morții Sînt răscoliți din cînd în cînd Și presați cu compresorul Și cimentați Pentru că țara e foarte mică. Numai din cînd în cînd Se sparg mormintele Și se introduc țevi de canalizare Și bei apa rece Trecută prin craniul bunicului. Ce rece e apa asta, Cum vine cu crenguțe de brad, Deși munții sînt foarte departe Dar bunicul a călătorit pe acolo Și toate i-au rămas în gînd.

ÎNVIEREA LUI LAZĂR Ce mi-ai făcut, Doamne, Tocmai cînd mă deconectasem ! Parcă mi se luase o ceață de pe ochi Și-ncepusem să văd întunericul, Luna e astfel, acum mi-am dat seama Altele sînt încheieturile lucrurilor. Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi, Mi se deslușise adevărata cîntare Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete Ale unui gînd, desfășurîndu-se. Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap Și revin la vechea-mi năuceală. Aud că tu ești cel care m-ai lovit atît de tare Cînd ai făcut lespedea să se dea în lături.

ÎN CER În cer sufletele Se prezintă la poartă Să-și ridice fiecare trupul, Ajuns acolo mai tîrziu, Din cauza anumitor formalități. - Ce conține ? întreabă morocănos Poștașul, Mereu cu teamă să nu le încurce, Să nu rîvnească unul La trupul altuia, Doamne ferește, - Alimente, răspund cei mai mulți, Fier, plumb, aramă. Ce să conțină ? Alții - Imprimate ( Acestea sînt rupte la un colț Pe unde li se văd într-adevăr Coatele ). Foarte puțini nu țtiu ce să răspundă, Încep să se bîlbîie Și sînt trimiși să se mai gîndească. De aia zic, suflete al meu, Uită-te bine la mine, Să mă cunoști de pe acum Și la întrebarea referitoare la conținut. Să urli : Absolut, Care a mai fost în cer o dată Și de nenumărate ori.

NEVERMORE Caut corbul descîntat de Edgar Allan Poe Într-o noapte geroasă de decembrie. Corbii trăiesc mai mult decît poeții, Trebuie să mai fîlfîie pe undeva, Am venit anume aici, într-o noapte generoasă de decembrie. Un singur lucru i-a rămas neclar marelui somnambul. Care se pricepea de minune la deducții macabre : Acel nenorocit cuvînt, ,,Nevermore”, De la care i s-a tras, cred eu, și moartea. Aș dori să redeschid dosarul corbului. Cu posibilitățile mele modeste, poate arunc vreo lumină Peste acest nenorocit ,,Nevermore”. Las fereastra deschisă și ușa deschisă, Să se facă din plin curent cu toată America Pe pervaz pun cartea despre frumoasa, suava Lenore. Cît mă ține gura strig, peste zgomotul prafului care se depune pe lună, ,,Edgar Allan Poe”țip chemînd corbul, Care de un secol vine la numele poetului, automat, Automat ca țigara la cafea. Și Corbul se arată generos, poate mai bătrîn, dar la fel de misterios. Sîngele-mi înghețată în vine cînd îl prive...

ASTFEL De la arcul Carpaților Am înțeles că putem visa Pînă la luceafăr și chiar mai sus, Cu capul pe bogățiile noastre De uraniu și aur. De la holdele din Bărăgan, Cu spicul greu atîrnînd sus, În vîrful înaltelor lănci Pierdute cîndva de oastea lui Darius Am știut că tot ce ne calcă pămîntul Devine pașnică recoltă. Astfel atenți La tot și la toate Am învățat mereu Să fim veșnici.

VÎNTUL Strînge hîrtii Le leagă cu sfoară, Roșii hîrtii, albastre, verzi. Scrise, Cu pioneze în ele. Se apleacă pe drum. Peste cărți, Toată viața, Doamne, cîte hîrtii ! Cîte cîrte ! Le adună, Le leagă cu sfoară. Zi de zi, toată viața - - Ce faci cu ele ? întrebi - - Nimic, le arunc.

HOȚII Aveam o poezie care nu mă lăsa să dorm Și am trimis-o la țară La un bunic. La urmă am scris alta Și i-am trimis-o mamei S-o păstreze în pod. Am scris după aceea vreo cîteva Și, cu strîngere de inimă, le-am încredințat rudelor, Care și-au dat cuvîntul c-o să aibă grijă de ele. Și tot așa, pentru fiecare poezie nouă, S-a găsit cîte un om care să mi-o primească. Pentru că fiecare prieten al meu Are la rîndul său un prieten, Atît de bun încît să-i încredințeze taina. Așa că nici eu nu mai știu acum Unde mi se află cutare vers Și, în caz că mă calcă hoții, Oricît de mult m-ar schingiui, Tot n-o să le spun le pot spune mai mult, decît Că ele sînt la loc sigur, În țara asta.

DICTARE Trecutul fotografiază prezentul. Stai așa, Fă un război, Nu acesta, celălalt, Ai omorît atîția oameni degeaba. Nu-i nimic, Zîmbește, Așa, uite iubirea, Uite lunea, Uite marțea, miercurea, Descoperă ceva, O teoremă, un continent, un complot, Ceva, Mișcă muntele, Mișcă din umeri - Asta-i tot, Mulțumesc.

LAPSUS Nu-mi mai aduc aminte Nici-o limbă-n vînt Chiar dacă aș sta acum Cu amîndouă mîinile La tîmple. Cred c-am vorbit cu dacii Și m-au înțeles Din moment ce m-au lăsat Să trec de limba lor. Am stat la capul podului Cînd au venit soldații romîni Aducînd hîrleți și arbori Din limba lor. Pe toate le-am știut Fără să mă gîndesc. Numai pe cerul gurii Dorm cuvintele vechi Cu bătrînele raze stinse în ele. Ca lopețile în barca lui Caron, După ce-a cărat prea multe suflete.

PRECAUȚIE M-am îmbrăcat c-o armură Făcută din pietrele care-au rămas După ce a trecut apa. Mi-am pus o pereche de ochelari În ceafă, Ca să pot vedea numai Cu mintea De pe urmă. Mi-am protejat Mîinile, picioarele, gîndurile, Nelăsînd nici un loc liber Care să poată fi atins de mîngîieri. Ori de alte otrăvuri. Chiar inima din piept Mi-am acoperit-o cu o carcasă De broască țestoasă Ce-a trăit 800 de ani. Cînd totul a fost gata I-am răspuns tandru : - Și eu te iubesc.

SENECA La apusul soarelui, mi s-a spus, Trebuie să-mi tai venele, Acum e abia prînzul, Mai am de trăit cîteva ore bune. Ce să fac, Să-i mai scriului Luculus ? Nu mai am chef. Să mă duc la circ ? Nu-mi mai trebuie nici circ nici pîine. Să prevăd destinul filozofiei ? A mai trecut o oră, Au mai rămas încă patru, Apa clocotește în baie, Casc și mă uit pe fereastră, Privesc după soare care nu mai apune Și mă plictisesc îngrozitor.

O FEMEIE O femeie Se urcă-ntr-un pom Și bărbatul îi ține cu amîndouă mîinile Scara. O pasăre zboară Pe cer Și un copil îi ține Aerul. O stea răsare Pe cer Și pămîntul Îi ține cerul.

LA LECȚIE De cîte ori sînt scos la lecție Răspund anapoda La toate întrebările. - Cum stai cu istoria ? Mă întreabă profesorul. Prost, foarte prost, Abia am încheiat o pace trainică Cu turcii. - Care e legea gravitației ? - Oriunde ne-am afla, Pe apă sau pe uscat, Pe jos sau în aer, Toate lucrurile trebuie să ne cadă în cap. - Pe ce treaptă de civilizație Ne aflăm ? În epoca pietrei neșlefuite, Întrucît singura piatră șlefuită Care se găsise, Inima, A fost pierdută. - Știi să faci harta marilor noastre speranțe ? - Da, din baloane colorate. La fiecare vînt puternic Mai zboară cîte un balon. Din toate astea se vede clar C-o să rămîn repetent, Și pe bună dreptate.

NORII Mă uit în sus, La norii care fug înapoia mea, Totdeauna înapoi. Mai întîi Copacii din ei se prăbușesc spre mine, Orașele se năruie spre mine, Fluviile fac peste mine cascade, Cade de sus recolta, Bătînd ritmic în toba burții. Mă uit în sus, Fix în sus, Ca din fundul unei prăpăstii La norii albi, Printre care se văd stelele grase Ca în supă. Curge lumea pe deasupra mea ; Așa privind în sus Am străbătut cea mai mare parte Din ea.

FOAIE VERDE Codrule, Dă-mi o frunză de sus, Pentru lumină și pentru tinerețe, Și pentru viața care nu moare. Codrule, Dă-mi o frunză de jos, Pentru întuneric și pentru bătrînețe, Și pentru moartea care nu învie. Noi ne-am scris sufletul Pe frunze... Codrule, Dă-mi toate frunzele tale Să cînt cu ele. Sau mai bine cîntă tu Și cu sufletul meu.

DINCOLO Femeia aceasta Are pe cineva în baie. Voebește cu mine, Mă iubește sincer, Dar cineva se tot foiește în sufletul ei. Dincolo de mine. Îi citesc în ochi, În păr, În linia vieții din palmă Că această casă n-are decît o singură intrare, Că-mi ascunde pe cineva în baie. Sau, mă rog în casa vecină, Sau într-o altă casă, Undeva pe stradă, Într-alt oraș sau într-o pădure, Ori pe fundul mării. Cineva stă ascuns acolo. Pindindu-mi gîndurile, Ascultînd sentimentele mele eterne Cu ochii pe ceas.

ISTORIOTERAPIE Cînd am insomnie, Seara înainte de culcare, Iau un atlas istoric Cu puțină apă. Și așteptînd să-și facă efectul, Urmăresc cu degetul Imperiul hitiților, Dar peste o clipă Trebuie s-o iau de la început, Pentru că, de fapt, imperiul hitiților E imperiul egiptenilor, Ba nu, al asirienilor... Al medo-chaldeenilor... Al perșilor... Dacă așa stau lucrurile, mă gîndesc, Atunci pot să dorm și eu Liniștit.

ACTORII Cei mai dezinvolți - actorii ! Cu mînecile suflecate Cum știu ei să ne trăiască ! N-am văzut niciodată un sărut mai perfect Ca al actorilor în actul trei, Cînd încep sentimentele Să se clarifice. Pătați de ulei, Cu șepci veridice, Ocupînd tot felul de funcții, Intră și ies pe replici, Care le vin sub picioare ca niște preșuri. Moartea lor pe scenă e atît de naturală, Încît, pe lîngă perfecțiunea ei, Cei de prin cimitire, Morții adevărați. Grimați tragic, odată pentru totdeauna, Parcă mișcă ! Iar noi, cei țepeni într-o singură viață ! Nici măcar pe-asta n-o știm trăi. Vorbim anapoda sau tăcem ani în șir, Penibil și inestetic Și nu știm unde dracu să ținem mîinile.

PEȘTERA Umblă niște zvonuri Prin peșteră, Cum că eu te-am strigat, Cum că tu mi-ai răspuns. Cuvintele noastre s-au întîlnit Ori se caută la infinit, Nu mai știm care e întrebarea, Nu mai știm care e răspunsul. Noi am lansat niște țipete În univers, Vorbele se pîndesc, Se vînează, Se amestecă, printre lilieci, Cu golurile pietrei, ale apei, Vuietul crește la nesfîrșit, Să vedem ce-o să dea Pînă la urmă.

SIMETRIE Mergeam așa, Cînd deodată în fața mea, S-au desfăcut două drumuri : Unul la dreapta, Și altul la stînga, După toate regulile simetriei. Am stat, Am făcut ochii mici, Mi-am țuguiat buzele, Am tușit, Și-am luat-o pe cel din dreapta ( Exact cel care nu trebuia, După cum s-a dovedit după aceea ). Am mers pe el cum am mers, De prisos să mai dau amănunte. Și după aceea în fața mea s-au căscat două Prăpăstii : Una la dreapta Alta la stînga. M-am aruncat în cea din stînga, Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vînt, Grămadă cu mine în cea din stînga, Care vai, nu era cea căptușită cu puf ! Tîrîș m-am urnit mai departe. M-am tîrît ce m-am tîrît, Și deodată în fața mea S-au deschis larg două drumuri. ,,V-arăt eu vouă !” - mi-am zis - Și-am apucat-o tot pe cel din stînga, În vrăjmășie. Greșit, foarte greșit, cel din dreapta era Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică. Și la prima răscruce M-am dăruit cu toată ființa Celui din dreapta. ...

STRĂINUL Oamenii n-au trecut încă Dincolo de roata Care atinge pămîntul în toate punctele, Tocindu-l, bineînțeles. Nici n-au descoperit gravitația Orizontală. Cad tot grămadă în pămînt, Hopa-Mitică, numai plumb în cap. Mă întreb dacă există Viață În asemenea condiții, Și ștergîndu-mi ochelarii de ce-am văzut Mă înalț deasupra norului.

MANIA PERSCUȚIEI Tu îmi storci vlaga Și eu cred că tu Îmi storci vlaga. Tu îmi duci copilul La război Și eu cred că tu Îmi duci copilul La război. Tu îmi iei zilele Și eu cred că tu Îmi ei Zilele.

HALEBARDA Înghesuială în troleibuz, Balamuc mare, Oameni cu pachete în brațe, Cu microbi Și, cum stau eu pe scaun, În spatele meu, Un moș cu o cazma - Naiba știe la ce-i trebuie s-o care acasă. O ține de coadă ca pe o halebardă La ușa cortului împărătesc. E bătrîn moșul de cînd lumea, Are o pată mare pe ochiul drept, Îi mai și tremură mîna deasupra. ,,Ăsta acum o să-mi scape cazmaua în cap - Mă gîndesc, lua-l-ar-dracu !” El e un moșulică simpatic dealtfel, Politicos, Vorbăreț chiar. Zice : ,,Nici o grijă, țin cu străinicie de afurisita asta De cazma”. Și cu toate astea, din cînd în cînd o scapă : Poc, poc, poc ! Trei sferturi din pasageri au fost deja bubuiți. Moșul continuă să scape cazmaua, S-o blesteme și să-și ceară scuze. ,,Sînt nepunticios, păcatele mele, Dar n-aveși nici o grijă, Vă rog frumos să nu vă alarmați, Afurisita asta de cazma n-o să-mi mai scape Acum și-n vecii vecilor. Nu vedeți ce strîns o țin ?” Și tocmai atunci -...

LADA Eram la țărmul mării, Distribuiam corăbii, Ceva neclar, cu care mai mult te uitai la apă. Nu știu dacă într-adevăr și mergeau, Erau niște ocheane poate, Dar trebuia să te sui în ele Și să plutești, ca să vezi ceva. Și numai ce apar doi inși, niște necunoscuți, Și-mi cer o corabie să plece și ei. Eu nu mai aveam nici una, Caut - nici una. Dis-de-dimineață se terminaseră, Nu se prea ajungeau ; multă lume pe țărmul mării, multă, multă. M-am uitat la ei : oameni serioși, Așa că le-am dat o ladă, ce-am mai găsit pe-acolo, Niște pînze, niște sfori, na-ți-vă, Pentru că ei chiar voiau să plece, îi vedeam eu. Și-mi era milă de ei, Și s-au suit în lada aia, Marea e aici, la doi pași, o vede toată lumea, Dar cine știe unde se termină ! Și ei, cu lada aia. Marea nu ține așa de strîns De zona teritorială a pămîntului, E singura care din cînd în cînd Trece prin cer, cu schimbul, nor după nor. Și poate că ei voiau să afle aceasta, De aia se grăbeau așa....

PRICINA Mie mi s-a omorît timpul, Onorată instanță. Cînd mă întorceam eu voluntar Din război, Am băgat de seamă Că timpul meu îi fuseseră amputate Inima, gura și fruntea. Dar nici așa nu mi l-au lăsat în pace, L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-mașină, zile-bou, O mulțime de lucruri Care nu-l interesau. Apoi au început să experimenteze pe el Fel de fel de otrăvuri - Tristețe, necazuri - Parcă așa le zicea. Lovitura de grație i-a fost dată în cap Cu o bucată de destin De esență tare. Iertați-mi expresia, Dar asta n-a fost viață ! De atunci, iată, am pierdut și jumătate din moarte Așteptîndu-mi rîndul la coadă, Ca să v-aduc la cunoștință pricina mea, Aici, La judecata de apoi.

START S-au dat atîtea starturi greșite, Pistolul fie că n-a pocnit cum trebuie, Fie că nu s-a auzit Și jucătorii, de nervi, tot întorcîndu-se la locuri, S-au luat la bătaie, Și-ai mînjit trupul cu zgură, Și-au rupt picioarele, Au scos ochii spectatorilor cu nisip. Pista și tot stadionul S-a roșit de multe ori de sînge, S-au dat atîtea starturi greșite. Într-o zi unul Care dădea startul De spaima dezastrului ce trebuia să urmeze În loc să împuște în aer S-a împușcat în cap. Ca prin minune toți alergătorii Au cîștigat întrecerea, Abia dacă s-a observat Moartea împușcatului. De atunci, a devenit o trediție : Cel care dă startul Își ochește tîmpla. Pistolul care a adus atîtea medalii de aur A ajuns acum în mîna mea. Alergătorii iată au și culcat Genunchiul stîng pe linia cretei de plecare. Ochii le-au luat-o înainte spre țintă, Le freamătă nările de așteptare Ca la caii pur sînge. Nu așteaptă decît o pocnitură. Pistolul e în mîna mea.

UN PAI Un pai și-a petrecut toată tinerețea Într-o saltea Și credea despre lume Că n-are decît o singură dimensiune : Greutatea. Îl apăsa zilnic Cu o forță egală cu disperarea, De unde să știți cum vine asta Voi care nu v-ați petrecut toată tinerețea Într-o saltea ?! Acum umblă bezmetic, Nopțile sînt la fel de ușoare Ca și zilele, Nu se așază pe el nici măcar praful Să se odihnească două ore după-masă. Parcă nici n-ar mai fi pai, Ci de-a dreptul fulg, Un fulg dintr-o aripă de înger Cu care-a fost vecin în saltea - Așa se simte de ușor. Intuiește el uneori Că și văzduhul, la urma urmei, e tot o saltea Mai albastră, Pe care sforăie stăpînul.

ADAM Cu toate că se află în rai, Adam se plimba pe alei preocupat și trist Pentru că nu știa ce-i mai lipsește. Atunci Dumnezeu a confecționat-o pe Eva Dintr-o coastă a lui Adam. Și primul om atît de mult i-a plăcut această minune, Încît chiar în clipa aceea Și-a pipăit coasta imediat următoare, Simțindu-și degetele frumos fulgerate De niște sîni tari și coapse dulci Ca de contururi de note muzicale. O nouă Evă răsărise în fața lui. Tocmai își scosese oglinjoara Și se ruja pe buze. ,,Asta e viața !” a oftat Adam Și-a mai creat încă una. Și tot așa, de cîte ori Eva oficială Se întoarce cu spatele, Sau pleca la piață după aur, smirnă și tămîie, Adam scotea la lumină o nouă cadînă Din haremul lui intercostal. Dumnezeu a observat Acestă creație deșănțată a lui Adam. L-a chemat la el, l-a sictirit dumnezeiește. Și l-a izgonit din rai Pentru suprarealism.

CONCENTRICĂ Astăzi trebuie aă ai neapărat Și suflet, Am nevoie pentru un studiu Radiografic, Așa că ia-ți de pe umeraș, îmbracă-l Aerul tău cel misterios, Transcendental și serafic. Privește-mă cu gene foarte lungi Și fiecare geană să trezească în mine O clapă. Fă anotimpul atît de limpede-ncît De pe coaja copacilor să sară corăbii, Dovadă că totul se trage din apă.  Cheamă păsările să zboare aproape Numai păsările alese, De la ciocîrlii în sus, Să înalțe în jurul nostru o fîntînă de aripi, Pe fundul căreia noi ne credem izvoare Fără apus.

SEMNE Dacă te-ntîlnești cu un scaun, E semn bun, ajungi în rai. Dacă te-ntîlnești cu un munte, E semn rău, ajungi în scaun. Dacă te-ntîlnești cu carul mare, E semn bun, ajungi în rai. Dacă te-ntîlnești cu un melc, E semn rău, ajungi în melc. Dacă te-ntîlnești cu o femeie, E semn bun, ajungi în rai. Dacă te-ntîlnești cu o față de masă, E semn rău, ajungi în sertar. Dacă te-ntîlnești cu un șarpe, E semn bun moare și tu ajungi în rai. Dacă șarpele te-ntîlnește pe tine, E semn rău, mori și el ajunge în rai. Dacă mori, E semn rău Ferește-te de acest semn, Și de toate celelalte.

SPECTACOL În stînga - un moșneag, În dreapta mea - o bătrînă. În stînga moșneagului - o fată. În stînga fetei - un copil. Toți au în dreapta și-n stînga vecini, Fel de fel, cum se întîmplă. Și-n fața tuturor scena, Una singură, Unde urmărim toți o piesă. Piesa nu s-a mai schimbat de multă vreme, Spectatorii care vor să vadă mereu Ceva nou pe scenă Schimbă cînd și cînd între ei Locul în sală. Moșneagul se dă cu un scaun Mai spre dreapta Și barba și-o uită Pe genunchii mei, Fata trece în locul copilului Și vede îmbujorată Ceva cu păpuși. Toți se perindă pe rînd Pe toate scaunele. Numai eu nu vreau să renunț La locul meu. E enervată această lipsă de mobilitate, Spectatorii chiar se enervează, Mă îmbrîncesc, Dar eu mă încăpățînez Și nu mă clintes din locul meu. Pînă cînd toți, Avizi de unghiul meu de vedere, Se așază deasupra mea, Unul peste altul, strivindu-mă.

OU Numai în baie Mai poți trăi singur, Om printre norii de săpun. Îmi vine în minte Raiul retrocedat. Cedînd apei O parte din greutatea corpului meu, Dau de visele mai adînci Ca și cînd iarna, deasupra zăpezii, M-aș apleca printre șerpi în pămînt. Am uitat de roți și de haine Apa e din nou plină de ființa mea Ca-ntr-o epocă foarte veche. Iar pentru și mai multă asemănare Iată vîna mi-o pot însîngera, Cu degetul mare ca pe un ou O pot încodeia.

CONCURS Într-o încăpere ca toate celelalte, Amenajată cu plafon zdravăn, Ne întrecem la sărituri în înălțime. Știm precis Că nu poate sări nimeni Mai sus decît tavanul, Să fie Dumnezeu. Asta din cauza gravitației Care ne trage mereu în jos, Încă din cele mai vechi timpuri. Dar continuăm Cu o îndîrjire diavolească. Pentru că nu putem sta altfel Cînd avem în noi geniul înălțimii, Ca peștii zburători Dorul aripilor adevărate Zi și noapte continuăm În plafonul nostru scund. Cel mai sprinten, Care are mușchii cei mai oțeliți, mai dresați Și stăpînește cel mai bine Legile avîntului Ia și cele mai-multe pocnituri în cap.

ESTE PĂMÎNT Este pămînt pînă sus în cer, Atmosfera e de pămînt Pentru că e a pămîntului, Pe burlanele gravitației Pouă-napoi pămîntului, Icari și Meșteri-Manole de pămînt Cad de pe acoperișul pămîntului. Gravitația e pămîntul. Noi trăim în pămîntu. Cu timpul devenim mai grei Și fruntea ne intră mai jos În pămînt. Și nu există moarte Pentru că nu contează dacă ești Mai în nori sau mai în uitare, În pămînt.

STUDIU Aveam de mult o bănuială împotriva mea Și astăzi m-am ținut toată ziua după mine La o distanță care să nu bată la ochi. Aflați că sînt mai periculos decît credeam. Cînd ies pe stradă mă uit în dreapta și-n stînga, Ca și cînd aș fotografia încontinuu Casele, oamenii, stîlpii de telegraf Și toate bogățiile. Apoi din te miri ce ( Pentru a nu fi recunoscut ) Îmi schimb expresia sufletului, Fața mea e un adevărat alfabet morse Care transmite tot timpul cine știe ce secrete Oamenilor din Lună care stau cu urechea pe noi. Cînd șed la masă Rup dintr-o foaie de hîrtie Bucățele mici, care făcute cocoloș Sînt aruncate imediat uitării, Ceea ce e foarte ciudat. Deseară voi coborî și în somnul meu, Pe o funie pe care o port special în buzunar Să văd ce mărturisește acolo individul, Ce-și aduce aminte în mod spontan Și - mai important - cine anume Îi furnizează relațiile astea dintre lucruri. După care voi proceda La întocmirea fișei.

DARUL - Îți voi dovedi că toate tablourile sînt false, Spuse specialistul, scoțîndu-și lupa Pe care tocmai o primise cadou Din planeta Marte.  Colecționarul zîmbi, îl amuza ideea, Pînzele lui deveniseră etalon Pentru identificarea maeștrilor din toată lumea, Cheltuise pe ele averea cîtorva generații Înainte și înapoi.   - Să începem de la dreapta spre stînga, Privește acest Tizian ! Într-adevăr, în lupă se vede stîngăcia execuția, Tabloul fusese pictat de un elev fără talent, Într-o oră de desen. - În fundul sufletului mă rodea un fel de îndoială În privința lui, șopti galben colecționarul. Dar acel Rafael, pe care-l studiezi acum, Dacă e o copie, Însăși mîna lui Dumnezeu a făcut-o, ha, ha, ha ! - Privește, și cercetătorul care n-avea chef de glumă Îi arătă numărul de serie înregistrat În pupilele madonei. Pe la mijlocul sălii nici n-apuca să îndrepte Lupa spre ele Și tablourile cădeau singure. În fața ultimei pînze, Rembrant milionarul ...

POPICE Fără îndoială, pămîntul Este o mare Popicărie. Pentru că nu sînt suficienți Copaci, Oamenii stau și ei În picioare. Cineva aruncă bilele De departe Și înseamnă cu cretă Pe cele doborîte. E un joc de societate, Desigur, Tot atît de frumos Ca și armele clasice Totul e calculat dinainte Cu mare precizie, Numai noi, naivii, Mai umblăm pe la policlinici. I-auzi stelele huruind Înapoi pe banda rulantă, Deseară vor fi la orizont.

CONTABILITATE Vine o vreme Cînd trebuie să tragem sub noi O linie neagră Și să facem socotala. Cîteva momente cînd era să fim fericiți, Cîteva momente cînd era să fim frumoși, Cîteva momente cînd era să fim geniali. Ne-am întîlnit de cîteva ori Cu niște munți, cu niște copaci, cu niște ape ( Pe unde-or mai fi ? Mai trăiesc ? ). Toate acestea fac un viitor luminos - Pe care l-am trăit. O femeie pe care am iubit-o Și cu aceeași femeia care nu ne-a iubit Fac zero. Un sfert de ani de studii Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere A căror înțelepciune am eliminat-o treptat. Și, în sfîrșit, o soartă Și cu încă o soartă ( Scriem una și ținem una, Poate, cine știe, există și viață de apoi ).

ÎN IULIU Orașul doarme-n miezul zilei, Mocnit, subt arșița de vară ; Pustii sunt străzile și mute - Un cimitir într-o Sahară. Iar noi, pîndind mișcarea vremii Pe călebdarul din părete, Cătăm la zilele de vară Cum trec de goale și încete, Și-n aerul închis, fierbinte, Ce-l vezi cum tremură în soare, Tînzim de dorul altor locuri, Ca niște păseri călătoare. Ce mîndru-i satu-n care doarme Copilăria mea-ngropată... Mi s-ar părea un vis, iubito, Cu tine să-l mai văd o dată. Haidem, cîmpiile ne-așteaptă Cu flori și cu covoare-ntinse ; Sub straja dealurilor nalte Dorm șesuri leneșe și linse Ca netezișul unei ape, Și lanuri lungi de grîne coapte Sclipesc ca aurul în soare. Domnește-o liniște de noapte Peste-ntunericuri de codru : Copacii somnoroși ne cheamă, S-acopere iubirea noastră Sub parfumata lor maramă. Acolo-s visuri fericite, Răcoare și singurătate : Culcați sub strășini largi de ramuri. În adîncimi întunecate, Vom asculta orga pădurii - Foșnit...

DESTINE Nu știu cum se-mpreună stihiile cu sorții, Că blestemul dreptății are puterea morții. De nu te ocrotește norocul în delir, Nu scapi să te ajungă nici mort în cimitir, Oriunde te-ai ascunde, te caută cuvîntul De jale terfelită, și-l duce-n lume vîntul. Că ai trăit din moarte, din ură și minciună Nu te cruci că ura se-ncinge și răzbună. Ai alungat săracul venit flămînd la ușe Să-ți ceară o lipie tîrîtă prin cenușe. Stă-ți sufletul pe-o cracă deasupra gropii tale Și croncăne-n pustiu suișurilor goale. Ți-au pus la cap o cruce gătită cu-o cunună De ghimpi uscați și putrezi și-un znop de mătrăgună, Și-n creștetu-i o zdreanță și-un ciob de oală spartă, Murdara pomenire nu uită nici nu iartă. Păzește-te de rele, că-ntr-un bordei din zare O văduvă blestemă, șoptind, la lumînare. Ea știe și să lege în veac și să dezlege, Fără să ție seamă de pravilă și lege. Molitvele citite de preoți la morminte Nici slova pe hîrtie nu le mai ține minte. Se duc cu tine-odată c...

IMN RELIGIOS Etern, Atotputernic, o ! Creator sublime, Tu ce dai lumei viașă și omului cuvînt, În tine crede, speră întreaga românime... Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt ! Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire Pe marea veciniciei dispar ca nori în vînt, Și-n clipa lor de viață trecînd strigă-n uimire : Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt ! Tu din dămînța mică înalți stejarul mare, Tu junelor popoare dai un măreț avînt, Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare. Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt ! În tine-i viitorul, trecutul și prezentul ! Tu duci la nemurire prin tainicul mormînt Și numele-ți cu stele lumină firmamentul. Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt ! Etern, Atotputernic, o ! Creator sublime, Tu care ții la dreapta pe Ștefan, erou sfînt, Fă-n lume să străluce iubita-i românime... Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !

SUS ÎN CURTEA CEA DOMNEASCĂ Sus în curtea cea domnească, La domnia din Bîrlad, Șade tînăr Domnul Vlad - Sub căciula-i țărănească Pe-a lui umeri plete cad. Astfel șade trist și rece La ospățul luminat Din domnescu lui palat, Cu priviri crunte și rece, Cu-ochiul negru înfundat. Fața palidă și tristă, Manta-i neagră pe-umeri tari, Fața spînă, ochii mari - Astfel trece în revistă Pe boierii lui cei mari. Ici bătrîni ca iarna albă, Munți cu fruntea de arginți, Șoptesc dulce și cuminți - Colo tinerețea dalbă Cu rîs mult și fără minți. Femei palide, frumoase, Fețe blînde, ochi de foc, Și-a lor raze luminoase Printre ele-ți cată loc. Sala-i mare, strălucită, Masa-i albă, oaspeți mulți, Vorbe dulci să tot asculți, Chiar lumina-i îndrăgită De ochi lucii, de ochi mulți...

SFÎRȘIT DE TOAMNĂ                                    Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rândunele, Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele ; Cârdurile de cucoare, înșirându-se-n lung zbor, Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor                                      Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită, Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită ; Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se deslipesc, Ca  frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.                           ...