Poezia Lacrimile de Lucian Blaga

LACRIMILE


Cînd izgonit din cuibul veșniciei
Întîiul om
trecea uimit și-ngîndurat prin codri ori pe cîmpuri,
îl chinuiau mustrîndu-l
lumina, zarea, norii - și din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
și omul cel dintîi, pribeagul, nu știa să plîngă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întîiul om
căzu cu fața-n pulberea pămîntului :
,,Stăpîne, ia-mi vederea,
ori dacă-ți stă-n putință înpăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zîmbetele Evei și nici nori.
căci vezi - lumina lor mă doare”.



Și-atuncia Milostivului într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.