Poezia Pan de Lucian Blaga

PAN


Acoperit de frunze veștede pe-o stîncă zace Pan.
E orb și e bătrîn.
Pleoapele-i sunt cremene,
zadarnic cearc-a mai clipi,
căci ochii-i s-au închis - ca melcii - peste iarnă.



Stropi calzi de rouă-i cad pe buze :
unu,
doi,
trei.
Natura își adapă zeul.



Ah, Pan !
Îl văd, cum își întinde mîna, prinde-un ram
și-i pipăie
cu mîngîieri ușoare mugurii.


Un miel s-apropie printre tufișuri.
Orbul îl aude și zîmbește,
Căci n-are Pan mai mare bucurie,
decît de-a prinde-n palme-ncetișor căpșorul mieilor
și de-a le căuta cornițele sub năstureii moi de lînă.



Tăcere.


În juru-i peșterile cască somnoroase
și i se mută-acum și lui căscatul.
Se-ntinde și ăși zice :
,,Picurii de rouă-s mari și calzi,
cornițele mijesc,
iar mugurii sunt plini.
Să fie primăvară ?”