LEAGĂNUL
Eram așa de obosit
și sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.
Pe dealuri zorile ăși deschideau pleoapele
și ochii înrișiți de neodihnă.
Pierdut - m-am întrebat :
Soare,
cum mai simți nebuna bucurie
de-a răsări ?
Și-n dimineața-aceea fără somn
cum colindăm cu pași de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-și șeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.
L-am privit cu gîndul larg deschis.
Era leagănul,
în care-o mînă-mbătrînită azi de soarta mea
mi-a legănat
întîiul somn și poate-ntîiul vis.
Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet, încet,
trecutul ca un orb
și fără să-nțeleg de ce
m-am prăbușit
și-n hohote
am început să plîng deasupra leagănului meu.
Eram așa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinerețe
și de rîs.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrîn
cu mînile pe mine însumi
- ca prunc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...