www.Zapaciti.ro

TOAMNĂ Au vuit prelung ca vîntul păsările migratoare Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit Singur cu lumina, care galbenă venea din soare, În odaia de-altădată să-mi ureze bun sosit. Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodină ce porți cheia Ruginită, ca o frunză, a trecutului meu mort. Toamnă, iată-ne alături, noi cu visul, pe aleia Nucilor ce ancorează pentru-n al tău port. Precum seara, pe cîmpie cînd fășii se prinde ceața, Tot auzi sunînd vecernii și nu știi de unde vin, Sub frunzarele rărite amintirea cheamă viața, Dar trecutul îi răspunde ca un clopot în declin. Zile albe, zile negre... ce străine, ce departe, Buclele în care dorul meu de cer l-am îngropat... Toamnă, lasă-mă să mîngîi părul tău de frunze moarte, Părul tău de aur roșu și de soare întrupat.

SEPTEMVRIE ( 1 ) În zare cine-ncrie al berzelor triunghi ? În inimi cine-nfinge trecutul cu un junghi ? Vezi Toamna și-Amintirea - surorile divine - Cînd una ne sosește și cealaltă revine. Zadarnic cred că vremea cu anii a crescut. În fiecare toamnă reintru în trecut. Copilăria-mi toată dă buzna la uluci, Cînd stă la poartă coșul cu struguri și cu nuci. SEPTEMVRIE ( 2 ) O foaie se desprinde din crîng și calendar : De-aun an o așteptase septemvrie ca dar. Tot ce legat fusese, de-acuma o să zboare. Lumina e mai caldă, deși e mai răcoare. Colorile învie pe ,oartea frunzăturii, Dînd farmecu-nfloririi declinului naturii. Și tremurînd în vîntul ce-o smulge și-o ridică, O pasăre de aur e frunza cea mai mică. SEPTEMVRIE ( 3 ) Din bulgării vin care cu vinete și verze. Se-afundă-n zări, departe, un unghi obtuz de berze. Am întîlnit o fată cu tufănele-n brațe. Un vînător la iazuri a tras cu pușca-n rațe. Aud prin porumbiște chelălăind ogaru...

COPIL DE-ODINIOARĂ Prin iarnă din cămara zăvorită Se furișează cald miros de mere, Readucînd în vremea viscolită Iar toamna cu trecută mîngîiere, Cînd sufletul împovărat venise, Cu tîrna lui de poame și de vise, În casa amintirilor închise. Și-i inimi amorțite de-a lor strajă, Străbat adînc, îmbălsămînd gîndirea, Cu seva lor fierbînd din nou sub coajă, Copilărescul dor și amăgirea... Și-n inimi, viu, ca și întîia oară, Te scoli din somn, tu, cel-de-odinioară, Din somnul tău, copil de-odinioară.

ADIO LA FLORICA Acum trăsura trage la scara amintirii, Și de plecare sună în curte zurgălăi. Acum din mine, ceasul temut al despărțirii Și-ntinde umbra sură stăpînitor pe văi. Pocnește biciul : casa se dă în lături, piere ; Întregul deal coboară - și iată-ne pe drum. Amurgul ne petrece cu razele-i de miere, Tămîia înserării înalță-albastru fum. O, surugiu, oprește ! Stai locului, trăsură ! Prin plute seculare să văd cu ochiul plîns, Sporind pe ceruri, dealul în flori ca o răsură, Ce-n poala lui lumina trecutului a strîns. Înfrînă-ți caii-n spumă, o clipă să văd încă Mormîntul, și capela, și via cu castani : Priveliște rămasă aceeași, ca o stîncă Domnind pe risipirea atîtor zeci de ani. Din Valea Popii cucul mă strigă pe-a sa limbă... Și Argeșul șoptește : - ,,De ce ne părăsești ? De ce îți schimbi căminul, nimic cînd nu se schimbă Din deal de la Florica la parcul din Golești.” - ,,Rămîi la noi !” un clopot din Izvorani mai plînge. Și tot aud în...

COMOARA Pe Argeș lîngă luncă, un deal se-nalță-n chipul Urciorului de-argilă al vechilor olari Și pomenește zeii uitați de țară, cari I-au plămădit făptura, și lutul, și nisipul. Pe rotunjimea formei, din vale pînă-n cer, Se suie împletindu-și lumina ce adie, Frunți verzi de nuci și trupuri de arămită vie Cu frunza zugrăvită ca pe un lăicer... Și-n galbena lumină a toamnei argeșene, Cu mere care zboară și berze care cad, Am luat în palmă dealul : un ou încondeiat, Ca să-l dezmierd mai bine cu somnoroase gene. Și m-am zărit atuncea sub bolțile de vii, Copil ducînd la gură un strugur de rugină - Dar mă păli deodată durere-așa haină, Că îmi scăpă din mîna comoara, și pieri.

STRĂINUL Pe bancă, sub castanul din vie, te așează, Străine, ce venit-ai priveliștea s-o vezi - Florica e acolo, cu casă, parc, livezi, Și peste drumul mare : zăvoiul. Înserează. Cîmpia e albastră și-n zare norii ard. Slipește Rîul Doamnei înspre apus, o clipă... Un taur muge ; puțul cu lanț și roată țipă ; Și vrr !... un zbor de vrăbii zbucnește dintr-un gard... Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu, Și crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor tîrziu, Că ai cuprins Florica... Dar n-ai zărit, ia seamă, Pe-albastra depărtare a luncii de demult, Trecutul meu, ce arde sclipind în Rîul Doamnei - N-ai auzit, deodată rupînd tăcerea toamnei, Vrr !... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.

CAPELA De de te-au dus, bunico, într-o chilie rece Și te-au lăsat cu toții sub lespezi de cavou ? Cînd lunca e un cîntec și dealul un ecou Crescînd mereu pe vreme ce primăvara trece, Cînd gîza cea mai mică din soare ia un strop, Și cînd lumina calcă prin aurite ganguri În crîngul plin cintezi, de mierle și de granguri... Te-așteaptă iasomia și-albastrul heliotrop ; Albi, trendafirii-n floare întreabă toți de tine De ce nu vii ca-n vremuri cu secatoru-n mîni ? Grădina te dorește de-atîtea săptămîni ! Dar nu mai vii... chiar ziua s-a stins... și noaptea vine. O oulbere de lună albește pe livezi - Și iar se face iarnă ca-n ziua îngropării ; Florica ta se pierde în umbrele uitării, Capela ta rămîne pe dealuri de zăpezi.

OCHELARII BUNICII Pe scrin, păstrînd privirea ei vie, au rămas Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul. Odaia de-altădată mi-arată talismanul : Iau ochelarii moartei și-i pun sfios pe nas. Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica, Doar pozele din rame vechi au întinerit... Dar din adînc de-oglindă, în față, mi-a zîmbit În jilțul ei - ca-n vremea cînd eram mic - bunica. La geam foșnește plopul sau pașii au foșnit ? Prin ușa zăvorită ,,ei” intră în odaie. E o fetiță : Pia, cu bucle : Niculae... Dar cine e băiatul acela liniștit ? Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte... De ce se uită astfel la mine ? Nu-l mai știu... Nu vreau să-l știu... nu pot să-l știu... E prea tîrziu ! De omul chel și rău, rămîn legat pe moarte.

ODAIA BUNICULUI Nu s-a clintit nimica și recunosc iatacul Bunicului pe care viu, nu l-am cunosut. Rămase patu-i simplu și azi nedesfăcut, Și ceasul lui pe masă și-a mai păstrat tic-tacul. Văd rochia bunicii cu șal și malacov, Văd uniforma veche de ,,ofițer” la modă Pe cînd era el Junker - demult - sub Ghica-vodă, Cînd mai mergeau boierii în butcă la Brașov. Și lîngă bățu-i rustic, tăiat în lemn de vie, Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc. A scîrțîit o ușă... un pas... și-aștept năuc Să intre-aci bunicul dus numai pînă-n vie. Un ronțăit de șoarec sau ceasul mă trezi ? Ecou își fac, în taină, ca rimele poemii... Și ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii, Și șoricelul roade trecutul zi cu zi.

CĂMARA DE FRUCTE Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată Cu cheia ruginie a raiului oprit, Trezind în taina mare a poamelor, smerit, Mireasma, și răcoarea, și umbra lor uitată. Mă prinde amintirea în vînătul ei fum, Prin care cresc pe poliți și rafturi, ca pe ruguri, Arzînd în umbră, piersici de jar, și-albaștri struguri Și pere de-aur roșu cu flacări de parfum. Șovăitor ca robul, ca calcă o comoară Din basmul cu o mie și una nopți, mă-nchin : Văd pepeni verzi - smaragde cu miezul de rubin - Și tămîioși galbeni ca soarele de vară. Se-aprind fantasmagoric caise și gutui : Trandafirii lampioane și lămpi de aur verde... Dar părăsind cămara ca mințile îmi pierde, Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.

CASA DIN DEAL Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă Ca o bunică bună la nepoțelul mic. Pe-atunci știam că-i vie ; azi nu mai știu nimic : Apăs cu nepăsare de om pe-a ușii clampă. Sub coperișul, care îi sta ca un bonet, Glicina ei pe tîmple cădea ca o șuviță. Și, mirosind a floare de tei, a lămîiță, A cantalup, a lisă de chitară, a șerbet, În fiece odaie dezvăluiam cu frică Alt gînd din vechiul suflet curat și românesc... Ce nu-mi cuprinde mintea, deși îmbătrînesc, Pe-atunci trăia în voie în inima mea mică. Pendulele bătrîne mai bat același ceas, Prelung, ca o dojană, în liniștea sonoră, Dar timpul intr-n casă trîntindu-i altă oră, Și inima i-o sparge, tic-tac, sub al meu pas.

CĂSUȚA DIN COPAC Se leagănă și astăzi, cînd vîntul suflă-n frunză, Sus pe stejar-nălțată, căsuța din copac. Cu gazda mea bătrînă ce bine mă împac ! În duc bolnavu-mi suflet, de oameni să-l ascunză, Un suflet ce să uite trecutul nu putu Și care jalnic bate mereu la altă poartă, Un suflet ce iubirea nehotărît își poartă Din loc în loc, zadarnic... O, vindecă-mi-l tu ! Tu, sora cea mai bună cu aripa și ramul, Primește-l la fereastra de cer cu ciocîrlii. Tu, nelegată încă prin grele temelii De țarina prăfoasă, dă-i să-și serbeze hramul : Pădurea, și văzduhul, și vîntul, la un loc - Și ruptă din pîrjolul apusului de soare, Făcînd din creangă-n creangă, viu, flacăra-i să zboare : O veveriță roșie cu coada ei de foc.

BISERICA LUI HORIA Mai stai visînd la nunții ce șoimi și aur poartă ? Pe vale, Arieșul șoptind îl mai auzi ? Pribeagă lîngă Argeș, vădană prindre duzi, Biserică pustie și fără brazi la poartă. Cioplită din puterea molidului și din Credința strămoșească șegată-n bîrna dură, Ce meșter vechi, de țară cu greaua lui secură Ți-a hotărît altarul lui Horia, destin ? În jurului tău cresc duzii cu fragedă verdeață Și iarba crudă-ntinde la soare plase verzi Să prindă rîndunele de umbră. Tu îți pierzi Deasupra lor, în frunze, clopotnița-ndrăzneață. Pe moții tăi zadarnic îi mai aștepți, și nici Un preot nu-ți mai cîntă, bătrîn, din psaltichie... Dar azi, cu primăvara, cerească și pustie, Slujești botez la granguri și nuntă la furnici.

LUMINA, IARNA A nins. În soare codrul cu trunchi de cărbune Întinde umbre-albastre pe proaspătul omăt, Și mă visez la geamuri cu anii îndărăt : Văd dealul alb, tîrlia și vremurile bune. Ies, scîrțîie zăpada ca ieri sub pasul meu, Și, atîrnînd marame subțiri de promoroacă De ramurile joase, lumina goală joacă Azi numai pentru mine și pentru Dumnezeu. Apoi își dă pe spate tot părul de beteală Și sare învîrtindu-și al razelor hanger, Și unde talpa-i roză atinge albul ger Fulgerător scînteie pe nea cîte-o petală Crra !... trece pe sub soare vîslind, întîiul corb. A stat din joc lumina, pe brînci ce se face mică... Crra !... stolu-ntreg - și-n umbră rămîn privind cu frică Trei picături de sînge pe-o ramură de sorb.

PARCUL GOLEȘTILOR Am așteptat amurgul za zările să fie Altare largi suflate în aur preacurat, Iar sălciile, care pe drum au tremurat, Înspre golești să-nșire albastra lor stafie. Am stat bătînd la poartă prelung - și s-a deschis : Și iată casa-n iederi și parcul în paragini, Și iată-mi ca unul ce-ar răsfoi imagini Dintr-o călătorie pe jumătate vis. Aleile - e toamnă - duc toate către moarte. Răzoarele se-neacă în bozii și-n urzici... Și, inimă-ncărcată de amintiri, îmi zici : Va trebui odată Florica ta să poarte În ea pustietatea de care mai bolești... Dar m-am oprit cu mîna sfios la pălărie, Căci m-ajungeau, lungite de-amurg pe bălărie, Mari, umbrele-nfrășire a' fraților Golești.

ÎN LUNCĂ Tu, care treci cu carul sub dealul din podgorii Ducînd la cîmp șindrilă sau sus la munte grîu, Te-abate-n lunca veche și mînă pîn' la rîu Amurgu-n văi lasă cu cîrduri de prigorii, Cu-apusul luna albă căzu în heleșteu : Pe floarea-i ca pe-un nufăr se-așează brotăceii, Și cîntecul lor straniu, prin umbrele aleii, Cu zile descîntate m-ar urmări mereu. De n-ar începe-acuma ca-n amintiri să sune Lung clopotele-ncete ce vin la zăvoi, Dar vacile în noaptea albastrului trifoi Treptat se depărtează prin vis și prin pășune... Oprește-mă la Argeș, pe plaja care-o știu, Să-i țin în mîini nisipul, în cupe efemere, Și să visez - cum fuge prin degete și piere - Trecutul, și talanga, și soarele tîrziu.

LA ZĂVOI Mă-ntorc la tine, Argeș, o, rîu de-odinioară, Pe drumul de fînețe ce fuge printre clăi, Dar unde mai sînt astăzi, să ție-aceleași căi, Tustrei copiii veseli, de-atunci, din cărioară ? Și unde-i scăldătoarea în care ca un vrac - Zăvoi cu păr de sălcii și ochi de apă vie - Schimbai nisipu-n aur, cu varga de magie A razei pogorîte pe cerul porumbac. De două ori același nu m-oi scălda în ape, Căci zilele de-a valma cu valul tău se scurg, Și vacile bășțate de soare în amurg Nu beau același Argeș cînd vin să se adape. În cipciit, în clipot și-n șopot nencetat, Alt rîu, din clipă-n clipă, te-a zămislit izvorul ; Nebănuit ca dînsul mă naște viitorul - Dar tu te chemi tot : Argeș, eu tot : Ion Pillat.

CUCUL DIN VALEA POPII În zori, ca poterașii, din văi șirag ies plopii. Ascult de la răscruce cu suflet de haiduc Cum cucu-n codru verde mă cheamă să mă duc S-opresc la drumul mare norocu-n Valea Popii. Pe flori, ca pe-o velință, stau de la cîntători, Pîndind cu ochii lacomi din răsăritul rumen Cum soarele sosește rotund, ca un egumen, Și numără pe ceruri mătănii de cocori. Pe cînd în cale-i lungă se roagă la toți sfinții, Eu îl dezbrac de raze sub frasin și anin. În luminosul cîntec de cuc, mă însenin Pe valea-ntineririi și a făgăduinții. Dar cucul, pană sură, nu s-a-ndurat să stea. - Cu-cu ! aci în vale... Cu-cu sub dealuri zboară... - Cu-cu ! și iar îmi scapă în zări o primăvară... - Cu-cu ! și mai departe, copilăria mea...

PĂDUREA DIN VALEA MARE O simți deodată toată, cu o cutremurare, Cum stăpînește peste micimea ta de om, Cum mii de trunchiuri albe și cu un singur dom Fremătător - pădurea de fagi din Valea Mare. Aicea omenirea te lasă pic cu pic : Începi de traiu-ți silnic și strîmb să te desferici, Înveți uimit, să intri în codri ca-n biserici Și că mai sfînt pe lume nu poate fi nimic Decît această pace în razele-nserării, Cînd se tîrăsc, alături de netede tulpini, Din arborii aievea alți arbori mai senini, Sub frunzele cu glasul dumnezeiesc aș mării, Și cînd, legîndu-ți pașii de cale, te-ai oprit Sub fagii nalți, în templul adevărat al firii, Ca un bolnav de suflet redat tămăduirii, La jgheabul care curge cu șipot potolit.

SPRE IZVORANI Las povîrnișul viei să cadă-n praf de soare, Și-ntr-un tunel de frunze umbrite brusc pătrund. Atît de dreaptă fuge cărarea pînă-n fund Cî văd, ca prin ocheanul întors de-o vrăjitoare, Căsuțele răzlețe din satul Izvorani - Mici capre cățărate pe-o rîpă de lumină Prin nuci proptiți ca-n bîtă în strîmba lor tulpină, Sub sarică frunzoasă de gîrboviți ciobani - Și- arătări din țară, în stampe japoneze - Ca o furnică neagră ce-mpinge albu-i ou, O fată cum zorește, greu de urnit, un bou, Nemaiputînd pe coastă cireada s-o urmeze. Pe cînd din zarea serii ca namile, cu rost Răsar, rănind amurgul ceresc cu corul frunții, Pe rînd : albaștri, vineți, de aur verde - munții Păzind de-acolo basmul copilului ce-am fost.

RĂDĂCINI Nod de năpîrci, șerpi vajnici cît brațul și cît cotul, Trunchi negru de balaur încolăcit și rupt, Ciorchine de șopîrle - pămîntul dedesupt Surpîndu-se, în taină se dezvelesc cu totul. Dar vraci vicleni cu barbă de iască și de mușchi, În nopți cu lună nouă plesnindu-i cu nuiele, I-au înlemnit deodată umflați așa în piele De le-au rămas sub coajă întărîtații mușchi. Frunzarele deasupra, îmbelșugînd colina, Își leagănă seninul cu vîntul în văzduh - Cum să cunăască iadul în care trup și duh Se zbate dezgropată, sucită, rădăcina ? Stau și privesc la șerpii ce scormone-n pămînt Și la pămîntul care le fuge de sub pîntec... Copaci, moșie, vreme - neîndurat descîntec... Și eu, cu tot frunzișul și rădăcina-n vînt.

CIREȘUL Voi înhăma măgarul, ca-n vremi, la căprioară El, ce privește toate cu ochi de înțelept - Și voi urma poteca de mult, suișul drept Prin vis verde,-n tactul copitei ce-o măsoară. Și luînd prăjina lungă și coșul împletit, O fată-n vîlnic roșu va merge înainte, Am să opresc măgarul din mersul lui cuminte Sub un cireș, de roade și de ani mulți boltit. Cireșul va fi roșu, ca și-n copilărie, Cireșele pe ramuri vor atîrna cercei, Cu brațele goale, fata va prinde-n șorțul ei, La fiece prăjină, o sută și o mie. Și cînd tîrziu, lungi umbre se vor culca pe lunci, Cînd gol va fi cireșul iar cerul plin de stele, Bunicei i-aș aduce acasă coșuri grele... De-aș mai avea bunică și sufletul de-atunci !

CASTANUL CEL MARE Se zbate Strîmbă-lemne cumplit în pomul zdravăn Cu brațe noduroase li cu atletic trunchi Înțelenit în vie, deși pîn' la genunchi I s-a urcat, cu-ncetul, pămîntul gras și reavăn. Dar toamna, sub rodire încununat cu spini, Și-n noapte plin de pace, de păsări și de stele, Ca grindina sloboade castanele lui grele Și, -nseninat, primește pe creștetu-i lumini. Castanul între struguri și-a înțeles menirea : Ce-am căutat pe drumuri, găsește stînd pe loc, Și, adîncind pămîntul aceluiași noroc, Cu zeci de ramuri ține în brațe fericirea. Mă simt, Florică, -n preajmă-i atîta de sărac ! De ce nu poate pasu-mi să prindă rădăcină, Și să rămîn al viei ca pomul pe colină, Și să mă strîng de tine ca vița de arac...

MOȘ NICOLAIE Pe la miezul tiptil tiptil Moșul sosește și nu se grăbește, Încet pe neauzite, Începece să înghesuie În ghetuțele curate. Ciocolată, bomboane, bani, Biscuiți, dulciuri fel de fel, Dar moșul are și jucări Păpuși, iepurași, ursuleți de pluș. Printre ghetele frumoase A văzut două perechi de papuci mici, Îi explică ursulețul Sunt papuci lui...!  de Costache Gabriel

ÎN VIE Tot mai miroase via a tămîios și coarnă, Mustos a piersici coapte și crud a foi de nuc... Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc ; Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă ? Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod, Și soarele de aur dă-n pîrg ca o gutuie. Acum - omidă neagră - spre poama lui se suie Tîrîș, un tren de marfă pe-al Argeșului pod. Cu galben și cu roșu își coase codrul iia. Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlibar. O ghionoaie toacă într-un agud și, rar, Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia... S-a dus. Și iarăși sună... și tace. Dar aud - Ecou ce adormise și-a tresărit deodată - În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată Lovind în amintire ca pasărea-n agud.

VÎRFUL DEALULUI Cu-o singură sforțare-ncordînd vînjosu-i umăr - Un uriaș urcîndu-și poverile ce-l strîng - Pletosul deal, din vale sui cu vii și crîng Ca să-și revadă țara cu sate fără număr, Cu casele : mioare, și turlele : păstori, Ce-au coborît pe verdea cîmpie argeșană, Cu drumul ce-nsoțește înceata caravană De sălcii plîngătoare și plopi pribegitori ; Ținutul unde seara din lunci și din zăvoaie, Ca și argintul sprinten, viu apele sclipesc, Și unde clarul cîntec de clopot creștinesc Apropie colina de-a cerului văpaie. O, vîrf de deal ! O, capăt liniștitor de drum ! Opresc aicea pasul și îmi dezleg privirea, Cînd prin amurg se-nalță, visînd nemărginirea, Din fiecare casă un crin înalt de fum.

MORMÎNTUL De n-ar fi mușchiul crucii, vedeam un pat de flori Gătit sub bolta verde și vie a pădurii. Ai adormit în raiul din slovele scripturii, Tu, ce-odihnești la umbră de codri șoptitori Te-ai cununat cu moarte ce0n basmul Mioriței, Păstorule de oameni, bunicule ! Acum Ești zumzet de albine și-mprăștiat parfum În via îmbătată de înflorirea viței. Te-a biruit pămîntul, dar l-ai însuflețit Și l-a pătruns iubire-ți de țară, ca semința. Stejarilor prietenilor le-ai dăruit ființa Și sîngele, ce curge cu seva înfrățit. Orice copac din juru-mi îl simt că mi-e părinte, Cu cea din urmă iarbă de mult am legămînt. De dincolo de oameni, de timp și de mormînt, Un ram se-apleacă tainic să mă binecuvinte.

FLORICA Aici își îngroapară bunicii mei copila, În loc ferit de-arșiță, de viscol și de vînt. Colinei închinară iubitul ei mormînt, Legînd de dealul rodnic și numele și-argila Și vremea prea fugară și fragedul destin Al celei ce fusese - abia o zi - Florica... Azi, de fetița moartă noi nu mai știm nimica ; Dar cînd acum Florica, în soare aprilin, Etern reînflorește, ceva în piept mă doare, Privind cum prinde raza cu fermecatu-i fir O fașă de bobocul plăpînd de trandafir Și-un zîmbet de lumină de fiecare floare. Un zîmbet ce odată trăia pe buza ei... Și mă-nfior la gîndul păgîn și la credința Că trebuie naturii să-i altoiești ființa - Pămîntul să palpite ca inima, de vrei.

ÎNCHINARE Priveliște menită să-mi fie o psaltire, Întîia mea credință și ultimul meu scut, Moșie aurită de-amurg și de-amintire, Deal albăstrit de lună, de dor și de trecut. Florică, înflorită în mai ca o mireasă, Tu, care legi în toamnă un rod de orice ram, Întinde peste mine un văl de frunză deasă, Primește iar la sînu-ți copilul ce eram. Aleea mi-o deschide cu brațele de mamă Ca să mă culc în casa din deal, la pieptul tău. Fii pentru mine sfînta icoană ce din ramă Alină lin feciorul risipitor și rău. Am rătăcit pe piatra cetăților haine Și m-am jucat cu anii cum alții zvîrlă mingi... Tu, numai, păstrătoare a zilelor mezine, Mai poți cu-a lor lumină pierdută să m-atingi. Fii pentru regăsitul o mînăstire vie În care amintirea aprinde lumînări Și unde, pe o tîmplă de umbră, reînvie Ochi cunoscuți, luceferi ieșind din înnoptări... Nu vezi suind poteca pe dealul din Florica, Cu ochi de tinerețe și păr frumos de nea, Cum trece spre mormîntul bun...

CTITORII Acolo unde-n Argeș se varsă Rîul Doamnei Și murmură pe ape copilăria mea, Ca Negru-vodă, care descălecînd venea, Mi-am ctitorit viața pe dealurile toamnei. Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă Pe al colinei mele împodobit pieptar, Închis-am fericirea în strîmtul ei hotar De nuci bogați în umbră, umbrind o casă albă. Acolo,-n pacea nopții pe drumuri de podgorii, Am mers tăcut alături de carele cu boi, Cînd neaua lunii ninge pe sălcii în zăvoi, Cînd șopotește valea de cîntecele morii. Las altora tot globul terestru ca o minge, Eu am rămas în paza pridvorului străbun, Ca să culeg cu ochii livezile de prun Cînd alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge. Și tot cisînd la vremea cînd înfloriră teii, Pe cînd îmbracă țara al iernii alb suman, Să deslușesc cum piere trecutul, an cu an, Pe drumuri departate sunîndu-și clopoțeii. Să stau, pe cînd afară se stinge orice șoaptă, Privind cenușa caldă din vatra mea, de-acum - Și să aud deodată c...

SOLDAȚI DE PLUMB... Soldați de plumb... o, toată copilăria, cînd Cu blonde plete, hatmani, desfășuram grămadă Eroii fără moarte, uitați în cîte-o ladă, Vitejii fără teamă în nemișcatul rînd. Iar noi, copii cu săbii de lemn, porneam la sfadă Purtînd ca steag ștergare în soare fluturînd. Ce trîntă, ce bătaie sub duzii din livadă ! Și după bătălie cîți morți fugeau rîzînd... O, unde ți-e războiul, nevinovată vreme ! Acuma lupta urlă și rana ruptă geme Și morții mor aievea iubirilor din țară. Ce zeu-copil se-apleacă pe oameni-jucării Și seara, răsturnîndu-i în negrele cutii, Îngroapă în tranșee păpușile de ceară ?

CĂLĂTORUL Ai fost, ne spui, prin insuli cu nume spaniole Și ai iubit creola și verzii papagai, Și inima, din mare în mare, ți-o legai Cînd înfloreau catarge cu pînzele : corole. Ce mi-e călătăria și-al mărilor amar Și insula rodită cu palme și banane - Mă vezi pornit de-acuma pe alte oceane Spre portul unde n-afli nici vas, nici marinar. Mi-am îmbarcat destinul pe calea cea mai lungă Spre țărmul ce nu poartă un nume în atlas. Corăbiilor tale, mereu gonind, le las Zadarnica strădanie în nicăieri s-ajungă. Dar de te joci de-a mingea cu globul - pasu-mi știe, El singur, să lărgească ogorul strămoșesc, Și cumpăna veciei în suflet mi-o găsesc De-mi ancorează-n zare Carpații pe moșie.

SEARĂ LA MIORCANI Ieși din satul alb și vino să vedem ca de pa plajă Cum, lățindu-și unduirea, urcă unduind pămîntul, Largul ocean pacific ce-și încremeni avîntul. Suflete, privește bine și de-acuma ține strajă, Căci coboară înserarea și ne bate-n față vîntul. Ritmic, lanuri nesfîrșite mișcînd valul lor de spice, Îl pornesc din capul zării ca să-l frîngă-n cap de sat ; Îl izbesc de-un dig de cridă, îndîrjit și îndesat ; Îl resfiră printre case, ce se-ncearcă să-l despice, Și-n ogrăzi îmbălărite, străbătînd, l-au revărsat. Ca un far de piatră, turnul, dîrz biserica-și ridică. Clopotul de seară-i paznic veșnic trist și veșnic treaz... O cireadă răzlețită la pășune pe islaz, Pare-un stol de păsări albe ce se lasă fără frică În furtuni, pe pieptul verde al înaltului talaz. De praf alb umflîndu-și pînza pe albastrul depărtării Navighează șarabane : repezi luntri de pescar, Și în urmă fuge drumul, ca o pîrtie de var Peste valuri, spre coșare potmolite-n lar...

PLOPUL Născut din țarină spre cer se-avîntă Ca un izvor de ramuri și de foi... Și doru-l mînă, norilor, spre voi, Dar lutul rădăcina-i înmormîntă. Vioară e - și-n vîntul serii cîntă. Ce suflet plînge în buștean greoi ? Ce gînd de aur piere prin noroi, Căzîndu-i frunza, aripa lui frîntă ? Cînd va suna a morții grea secure, Atuncea doar, din lemnul de pădure, Din flăcări fumul alb o să învie Plutind senin pe-al cerurilor larg... Sînt Doamne, plopul cel legat de glie Întins spre infinit ca un catarg.

OBLONUL Cînd pentru mine ceasul de somn bătuse iar, Cînd lampa din odaia copilului ieșise, Lăsîndu-mă în umbra obloanelor închise, Ducînd cu dînsa ziua cu chip familiar, Cînd, singur pe al nopții necunoscut hotar, Simțeam - cu ce durere ! - că tot mă părăsise Și adormeam departe de ce avusem, mi se Umpleau de lacrimi ochii și pieptul de amar. Dar mă trezeam deodată zîmbind în dimineață, Căci, deschizînd oblonul, părinții mei c-un semn Îmi dăruiau o lume de-azur și de verdeață. Azi mă gîndesc la noapte coșciugullui de lemn, La tatăl meu din ceruri, la mîna ce-o să vie Să-mi dea, crăpînd mormîntul, lumina pe vecie.

FURNICA În liniștea de aur a serii, omul ară... Și plugul greu, și boii, și el par jucării De lemn pe șahul negru și verde din cîmpii : Deasupra lor domnește un cer de primăvară. În brazda răsturnată, din care germinară Atîtea azimi albe - dar pentru alți copii, Adînc înfige fierul, și-n gînduril cenușii Se-oprește, frînt în două de truda seculară. Dar n-a văzut alături, tovarășă mai mică, Pe-o iarbă, cum își duce necazul o furnică, Precum nici ea într-însul n-a bănuit un zeu. Și-acum cînd noaptea șterge furnică, om și zare, Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu Ce ară, orb ca dînșii, întinsa înstelare.

PĂSĂRI PE MARE Privirea ta deschisă e pe mare, Visarea mea pe ape se deschide... Pe mare trec trei păsări mari și țipă. În pene albe poartă fremătarea Furtunii prin catarge împînzite. În vînt se umflă larga lor aripă. Pe ceruri pier trei umbre mari în noapte. Peivirea ta deschisă e pe mare...

CA SĂ SUIM LA TINE Ca să suim la tine, rămînă-n vale casa, Azi sufletul ne cere desăvîrșitul cuib. Să părăsim ceaslovul, mătăniile, rasa, Și rugile cu care icoanele-mi îmbuib. Ca să suim la tine, să stăm ca și natura În răsărit de soare ; să fim curați și goi Ca plopul din lumină ce-și mișcă frunzătura, Ca zborul fără umbră al unui pițigoi. Ca să suim la tine, să mergem dimineața, Cînd limpede e cerul prin ramuri, ca un lac, Ca răutatea noastră să piară ca și ceața Sub razele ce-n suliți pe smîrcuri se desfac. Ca să suim la tine, să trecem prin livadă Și să ne ningă floarea de zarzăr și de prun - Ca sufletul, pe munte, cînd schitul o să-l vadă, Sub boltă să se-ascundă cu aripi de lăstun.

TREI ÎNGERI Trei îngeri zboar-n asfințit. Doi tac și unul a grăit : - ,,E liniștea atît de mare... Aud cum se deschide-o floare.” Trei îngeri zboară-n asfințit. Doi tac și unul a șoptit : - ,,E liniștea atît de sfîntă... Aud cum stelele își cîntă.” Trei îngeri zboară-n asfințit. Toți tac și unul -a gîndit : ,,Ce zgomote înfricoșate... Aud o inimă cum bate.”

BALTA Coclindu-și putregaiul și apele amare, Zărirăm în arșița cumplită de amiaz Pe Bărăgan, departe, lucirea unui iaz : Opală moartă prinsă într-un inel de sare. Ți-am spus pe țărmu-i : - ,,Balta aceasta mă-nfioară. Nu tremură pe dînsa nici cer, nici nor, nici zbor, Și sub povara sură și grea de cositor Oglinda ei nu simte lumina din afară. Nici salcia pe maluri frunzișul nu și-l plînge, Nici nufărul pe apă nu rîde alb în stuf. Pe maluri ning scaieții zadarnicul lor puf, Pe apă ca un blestem se răsfrînge...” Lumina serii însă se răspîndi pe iaz, Și se făcu din apa murdară o grădină În care cresc din fire și pete de lumină Zambile, și lalele, și roze de Șiraz. Și cînd albastrul nopții ne-aduse micșunele Pe pajiștile apei și lin le-a răsfirat, Cînd cerul, pentru clipa de taină, și-a lăsat Pe-aleile lichide prundișul alb de stele, Noi în genunchi căzurăm... Petale cu petale, Din balta cea mai tristă grădină ai făcut. O, Doamne, înflorește și...

SOLIA CĂPRIOAREI ...Dar netezind alene al rochiei larg fald, Domnița-nșănțuită de vrăji medievale, Sub desflorirea serii ce-n juru-i se prăvale, Ascultă căprioara sosită ca herald. - ,,Cuprinde-mă, domniță, cu brațul mic și cald, Și să pornim... Nuntași au poposit în vale. Viața te așteaptă cu surle și chimvale, Și vreau în ea și visul, și ochii să și-i scald.” Domnița îi răspunde : - ,,Le spune, dulce crainic : Domnița mulțumește străinilor ce-o vor, Dar simte-n astă seară că visul e mai trainic, Nedepășind sfielnic grădina între ziduri Cu pajiștea mai moale ca lîna din covor, Mai verde decît fierea pe smălțuite bliduri.”

DEPARTE Departe, undeva, sînt porturi ce așteaptă... Pe mări, ca păsări albe corăbii se îndreaptă. Pe țărmuri, undeva, se-nalță palmierii... Se-naripează pînză în vîntul primăverii. La poluri, undeva, ghețari sînt și morene... Ce vise cheamă zborul corsarelor carene ? Ning aur, undeva, pădurile mimozii... În galbena-nnoptare mai stau visînd matrozii. Prin insuli, undeva, creole au ochi stranii... Pe punte tot veghează, sub lună, căpitanii. O, țara, undeva, a basmelor arabe !... Îmbătrînesc piloții cătînd în astrolabe. Golcunda, undeva, Formoza, dorm sub stele... E greu în inimi dorul și ancorele-s grele. Răsare, undeva, Ofirul - ce departe... Sînt morți conquistadorii, galerele sînt sparte.

DIN BRETANIA Căsuțele cetăților bretone, Cu spate-adus și șoapte guturale, Se-nclină-n umbra naltei catedrale. În zori de zi se împînzesc marea. Prin neguri zăbrelite de lumină, Bat clopote, blajine, în surdină. Nevestele pescarilor ce pleacă Nu se bocesc, nu flutură batiste, Simțind prelung cum se golește zarea. Și în amurg, purtînd copilu-n brațe, Mai stau pe țărmul mărilor bretoane, Ca pe vitralii ștersele Madone.

PĂRĂSIRE Lungi stoluri grăbite țin calea spre Nord ; Trist ele țipă. Departe, amurgul azvîrle-n fiord Aur, o clipă. Pătate de umbră dorm apele verzi, Moarte pe mare. Cu ochii nostalgici de-a pururea pierzi Țărmul din zare. De zile lăsat-am valul nomad Tot să ne ducă - Azi de zăpadă umbrită de brad, Dor ne apucă, Și buciumul nostru și-aruncă păgîn Glasul pe unde... Doar țipăt de păsări, pe noapte stăpîn, Jalnic răspunde.

PORNIRE Se-nalță soarele din mare Nebiruit. Ghețarii se aprind în zare Și ard ca flăcări de serbare, Spre răsărit. Înalte valuri se destramă Pe țărm săpat. Nicăieri, luați barda ce sfaramă ! Vă puneți coiful de aramă, Înaripat. Pe bărci cu cai sculptați în proră, Cabrînd în vînt, Noi vom porni prin auroră, Cînd marea rîde și e soră Cu larg avînt. În ritmul vîslei mîntuite De lopătari, Visa-vom ape nesfîrșite Cu insule necucerite De alți barbari...

GHEȚARUL Răsare a Polului magică stea Pe albe pustiuri de gheață, Și-n noapte, de țărmuri cuprinse de nea Verzi valuri vuind se agață. Răsună ghețarul cu ropot prelung, Cînd apele dau să-l pătrundă, Prin somnul zăpezii chemări îi ajung Rostite din undă în undă : - ,,Departe e marea cu val de smarald Spre care vîslează năierii. Murmură talazul și-n aerul cald Șoptesc foșnitori palmierii. Trec păsări cu pene albastre, în stol, Umbrind străvezia oglindă, În cercuri răzlețe atol și atol Se-ncearcă zadarnic s-o prindă. Cresc poame de aur, rodesc, apoi cad Pe iarbă culese de vînturi În insuli grădine, ce tainice scad Prin zări : plutitoare pămînturi.” Lung geme ghețarul ; să plece ar vrea Spre marea de-a pururi senină, Dar frigul îl leagă ; a Polului stea Îl ține cu lanț de lumină. Și gerul trosnește de dorul etern A soarelui țară să vadă. Năprasnic se zbate : din albul infern Se rupe un pisc de zăpadă. E slobod și drumul se-ntinde spre...

Poezii-literare.ro Vă urează Sărbători Fericite și un an nou fericit, și cu mari împliniri. Datorită cititorilor acestui blog, frumos de poezii, fabule, colinde, poeme istorice, etc. Am ajuns în doar cîteva luni de zile la 31.481 de vizualizări, este adevărat am zile cînd scriu și am zile cînd nu scriu, din cauza serviciului, dar sper să vă mulțumesc sufletește cu postările scrise pe acest blog minunat. poezii-literare.ro L a mulți ani !  Sărbătoari Fericite Și Un An Nou Fericit Plin de  Împliniri.      LE MULȚUMESC TUTUROR CELOR CARE VIZITEAZĂ  ACEST BLOG  POEZII-LITERARE:RO LA MULȚI ANI ! UN AN NOU FERICIT ! HAPPY NEW YEAR

FEREASTRA PE MARE Fereastra ta deschisă e pe mare, Visarea mea pe ape se deschide... Pe mare trec trei păsări mari și țipă... În pene albe poartă fremătarea Furtunii prin catarge împînzite. cu vînt se umflă larga lor aripă. Te du cu noi ! - Nădejdea mea îmi țipă. Și Vis și dor îmi strigă-n cor : ,,Pornește ! Întinde-n vînturi pene de zăpadă. Te du prin țara norilor de spume. Înalță-te spre ultima Pleiadă Și cupa ta trupească o sfărîmă De țărmul șters al ultimul Thule. Plutește-n larguri singur tu cu zborul, De dragul lui și-al vîntului din aripi !” Pe ceruri pier umbre mari în noapte... Iubito, lîngă mine stai și marea Îți cîntă-ncet, și tace trist, și-n șoapte Se plînge iar, și tace, iar, iar, și cîntă. Fereastră ta deschisă e pe mare...

RODUL MĂRII Mi-ai cerut, privind talazul nebrăzdat de nici o navă, Unde-și moaie doar aripa zborul unui elcovan, Să-ți aduc din fundul mării, ca pescarul năzdrăvan, O minune să desfete nostalgia ta bolnavă. Și prin valuri translucide cu vibrații de fosfor, Unde tremură sargasul și se-nalță goemonii, Lîngă stele de mare cu-nflorirea aneminii, Scufundat-am în adîncuri dorul meu lampadofor. Cu lumina într-o mînă și într-alta cu tridentul, Gol, purtînd în ochi iubirea și năvodul între dinți, Dar purtat de amăgirea unei veșnice credinți, A lăsat să-l năpădească și să-l tragă-n fund curentul. Pescui ursine rare, mărgărint cu luci de stea, Pe nisipuri fabuloase ca grădinile Golcundei, Cînd, cu soarele, din zare vine cavalcada undei Cu penașuri de lumină și cu coamele de nea... Și cules flori de nufăr - ce pe țărm erau meduze - Scoici trandafirii ursite s-aibă farmec feminin, Cînd în adumbrirea zilei valul mării e senin Și în limpeziri de vise formele devi...

CIOCÎRLIA Palpită lămpi, spre ziuă stingîndu-se. La geam Privești nemărginirea orașului, din care Ce ieri se naște astăzi în uruit de care... Orașul unde-n vremuri alăturea plîngeam În gama monotonă de fabrici și de uliți, Ce zilnic răspîndește și iar absoarbe-n ea Aceeași omenească silință ce nu vrea Să frîngă pentru vise biruitoare suliți. Afară străduința noroadelor se-mbată Lovind pe nicovală metalul dur și clar - Și pulsul surd al muncii începe iar să bată În piepturi și-n motoare : nostalgic, ritmic, rar. Dar sus, sus prin spirale de fum, spre răsărit Se-nalță-un zbor și suie pe scări de armonie. Cetatea-n trepidare de fier n-a bănuit Cș, slobod, sparge cerul un viers de ciocîrlie. Cînd singur, pururi singuri, te-ncerci în zori de zile Să prinzi scîntei de versuri cu griji de așchimist : Presari cenușă numai, pe înnegrite file... O, aripi spre lumină ! O, lut masiv și trist !

NAUFRAGIATUL Drumul lui trezind spirale în repaosul profund, Cobora cu ochi de sticlă, alb ca varul, prin pereții De calcare unde,-n umbră, alipiți de veci, bureții Își mișcau pădurea vie pe abise fără fund. Se-afunda încet, cu calmul putrezitelor carene, Care-și duc în voie marfă, căpitani și mateloți, Pribegind în oceane, fără cîrme și piloți... Cobora lipsit de brațul așteptatelor sirene. Și pe cînd treceau deasupra, sus, în goana unui port - Ca un zbor ușor de umbre peste cîmpuri elizee - Caravelele-mpînzite în suflări de alizee... Se-afunda prin întuneric nepăsarea unui mort.

THULE Prin cleștarul apei limpezi, cînd amurgul o desfide, Cresc din adîncimea umbrei turle nalte de mărgean. Un oraș-nălucă doarme ancorat în ocean Pe limanul madreporic al apusei Atlantide. Sub eflorescența algei cu mișcare de reptil, Reapare amăgirea unui Thule singuratic : Thule, unde visul nordic adumbrise visul atic, Cînd Tristan visa alături de Endimion copil. Ce pescuitor de doruri scufundate și de scule, Renăscut din spuma mării printre jocuri de delfin, Suflete, îți va aduce din vînatul lui marin, Irizată de talazuri, cupa regelui din Thule ?...

TREI CĂLĂRI Cînd pe turlele cetății medievale Flori de umbră, liniștite, s-au lăsat, Sună tropot și răsună-n vale Ca un cîntec bătrînesc și măsurat. Trec sub porțile boltite din cetate, Pe-un cal negru, pe-un cal alb și pe-un cal murg, Trei călări cu suflete ciudate Și cu umbrele lungite de amurg. Au pornit cu noaptea largă înainte : Cîntă unul ca și soarele în zori, Altul ca-nserarea pe morminte Părăsite de iubire și de flori. Dar al treilea cuvinte de lumină Și de umbră nu rostește, ci, tăcut, Își ascultă inima lui plină De nădejdea și durerea din trecut.

PESCARUL Sub stele, ce străbat cleștarul nopții Și-nvie luciul apei, iazul este Un cer visat de sălcii credincioase, Îngenuncheate pentru rugăciune. O lotcă se desprinde-ncet. Lopata Ei cade cadențînd singurătatea. - Pescare, ce îndrumi din vîslă luntrea Pe-un iaz cu stele sau pe-un cer cu nuferi Și stai încovoiat ca sub o cruce, Ridică-te-n picioare 1 Fii profetul Semeț, ce-azvîrle tuturor cuvîntul Și pescuiește-n suflete vecia. Năvodul tău desface-l - îl aruncă ! Ai prins luceafărul din cer ! Scînteie Cu solzi de-argint, tremurător în plasă. Și stea cu stea în juru-i, înstelarea : În bură și-n ninsoare de lumină, În picături de ploaie sclipitoare, În grindină tăcută de luceferi, Prin plasa ta, pescare, se adună. Revine lotca-n țărm. În zori lopata Ei cade întristînd singurătatea. E zi. Pe iaz s-a resfirat cununa De nuferi albi, bătută-n stele de-aur... La mal un om își trage plasa goală, Și stă încovoiat ca pentru rugă.

PE CLAIE Întinși pe floarea fînului, pe claie Visăm în miezul nopților de vară... Prin ramuri răsturnate vîntul trece cu glas de val rostogolit departe... sub noi e cerul limpede, ca marea Zărită pennoptate printre ramuri, Cu stelele, fanaluri de corăbii, Aprinse-n port de mîna înserării. Spre alt liman plutește fiecare : Din mersul ei urzind eternă lege, Și dintr-un glob de lacrimi și de tină, Creînd pe cer deplină frumusețe. Ce-mi pasă dacă-n ele tragedia Pămîntului, tăcut se desfășoară. De stele sus, ce-mi pasă - cînd e steaua În ochii tăi și pe tării lumină.

CÎNTECELE STEPEI 1. În zori de stepă De-acuma uită omul ce-ai fost și, pentru-o clipă, Fii numai așteptarea fiorului divin. Deodată ești beția ce n-o dă nici un vin, Și sufletu-ți pătrunde - ca-n ceruri o aripă - În stepă răscolită de vîntul aprilin. Mirosul, pipăitul, auzul și privirea Se-aruncă deopotrivă pe cele patru zări. Ești ritmul nengrăditei și singurei cîntări, Talazul ce-nverzește urmîndu-și unduirea, Mireasma îmbibată de vis și avîntări. Ești simțul nesfîrșirii, fiind un fir de iarbă, Ești oceanul humei, fiind al lui corsar. Ești călărețul galben, ești albul armăsar, Albastra depărtare, și-ntrecerea lor oarbă. Ești cîntecele stepei, ești suflul lor barbar ! 2. Aș vrea să fiu Oigur nomad, Călare-n vînt să mă avînt, Și noaptea prin păduri de brad La Selenga să-ncerce vad Poporul meu nenfrînt. E ură-n pieptul meu de lup : Aș vrea pe stepe fără drum Oștiri cu ghioaga să le rup, Cetăți, ce pline ca un stup Trăiau - să fie scrum ! ...

JARDIN DU LUXEMBOURG Plutea aromitoare suflarea primăverii Prin frunzătura-naltă din vechiul luxemburg ; Era în clipa-n care nu știi sub vraja serii De vine aurora din nou, sau de-i amurg... Zburară porumbeii din paltini. În surdină Șoptea tînguitoare Fîntîna Medicis. - În cea mai minunată și clasică grădină Ce-a înflorit vreodată sub cerul larg deschis, Cînd zgomotul cetății, vuind prelung, ca marea Ce-și urcă-n echinoxuri puternicul talaz, Rostogolit departe pieri cu depărtare, Se strecură prin ramuri un liniștit obraz... Ne-nvăluia Selene cu farmecul zăpezii. De ce, pe cînd o lună de gheață ne privea, Te-am revăzut ca-n clipa iernatică a străzii Mai albă ca o nalbă prin fluturii de nea ? Și cum treceam alături de recile regine, De ce simții în suflet al patimei kobold, În ceasul îndoielnic cînd nu știi de revine Iubirea ca o moarte, sau ca un viu imbold ?...

ECOURI MARINE 1. CORUL LOPĂTARILOR Luceferi ard pe mare și nu mai sînt sirene ! Zadarnic noaptea toată veghea-vom pe carene, Cu trupul lor de spumă și coadă de delfini, Prin valuri legănate să le vedem cum vin. Nebuni, în van cerca-vom să deslușim chemarea Tritonilor ce suflă în scoici marine. - Marea Mugind ne va răspunde că zeii ei sînt morți... Dar tu, ce-n al tău trecutul tot îl porți, O, călător de-o clipă pe apa călătoare, Ridică-ți fruntea tristă ! Pe coarda sunătoare A lirei, ce așteaptă vibrînd, lovește rar. Atunci sub nimbul lunii și farmecul stelar, Purtînd în păru-i alge și albe flori marine, Sirena va renaște din valuri pentru tine. 2. O VOCE PE PRORA TRIREMEI Din lira pentacordă cu strunele de-aramă Eu voi cînta la noapte sub cer fosforescent În murmur de talazuri și în bătăi de ramă, Pe cînd trirema spuma în urma ei destramă Și sparge valul neted vîslind Occident. Din lira pentacordă chema-voi să revie Poporul ce trăiește în f...

NICI UN CATARG Nici un catarg. Valuri se sparg Pe dună. Pe-al mării larg Nici un catarg. Pe-al zării gol Pescarii-n stol Răsară. Să dea ocol Pe-al zării gol. Țipînd mereu, Cu zborul greu Să piară... Prin somnul meu Țipînd mereu. Să văd în vis Pe cer deschis Prin gene - Tainic trimis - Să văd în vis Steaua Hesper Urcînd pe cer Alene. Pe-adîncul cer Steaua Hesper.

OCEAN POLAR Noapte albă. Stalagmite nepătate de ninsoare Vin ghețarii cete-ncete pribegind din Polul Nord. Nu-i fior prin valuri clare și în zare nu-i fiord, Doar pe ape, limpezite cataracte selenare. Și pe unde, unde stele de argint mărite-apar, Firmamentul în oglindă își restrînge-n cerc ovalul. Calea Robilor lactee ninge cu lumină valul, Legănată de legende, promoroacă pe cleștar. Noapte albă. Gheață naltă iconiță ca o friză De zăpadă împietrită cu sclipire de oțel. Își arată amăgirea unor aripi fără țel. Fulgere boreală, enigmatică banchiză.

NOAPTEA PE LAGUNĂ Iar cînd amurgul între cer și zare Făcu din luciul apei lac de-argint Lopătarii Cîntară : Nori purpurii Prin zări pustii Spre Lido pier. Pe-al mării larg Nu e catarg, Nici stea pe cer. Cîrmaciul : Cetatea Leului dispare... Ce e : rămîne o nălucă... Spre zante vîntul să ne ducă... Ohé ! de pază marinare ! Un lopătar : În depărtare O pînză apare Ca de lumină. Nu-i pînză-n zare, E lună plină În depărtare. Ohé ! de pază marinare ! Cîrmaciul : Santa Maria del Salute - Vin porumbeii mii și sute, Vin doi copii să se sărute, Și-n grape Se scutură glicina-ntr-una, Pe cînd, străluminînd laguna, Îi oglindește alba luna Pe ape. Santa Maria del Salute - Pier porumbeii mii și sute, Pier primăverile cernute Într-un. Doar amintirea mai încape Prin chiparoși și peste groape. Cînd palid tremură pe ape Lin luna. El : Un om cînta pe proră... Nu vezi ce albă-i luna din valuri ? pare soră Cu luna de pe ceruri adînci....

ULTIMA FUGĂ ( Fragment dintr-un poem părăsit : Sfîrșitul pămîntului ) Albatroșii, cormoranii, goelanzii, pe vecie Părăsesc șiraguri marea înghețată și pustie, Unde soarele pe raze răsărind, rotund și larg, Nu-i brăzdat de profilarea legănatului catarg. Vulturii pleșuvi, ereții, gipaeții și condorii, Vin țipînd spre oceanul ce inundă sicomorii, Oglindind pentr-o clipită în oglinde ce dispar : Umbra frunzei nemișcate, zborul tremurat și rar. Ibiși roșii, berze albe și flaminzi trandifirii, Invazia cu lumine orizonturi străvezii, Fîlfîind în faptul serii ca petale duse-n vînt... Cea din urmă caravană pribegită pe pămînt, Elefanții care poartă veacurile în spinare, Se înalță : povîrnișuri prăvălindu-se prin zare, Și pe pasul lor pantere vin tîrîș, din salt în salt. Nu-i cetate să înfrîngă neînfrînatul lor asalt : Înfrunzesc smochini pe ziduri și tăcerea-n veac domni-va La Angkor, la Siracusa, la Pergam și la Niniva... Dar izbind cu valul prăbușitele pustie...

UNOR MORI DE VÎNT O, strașini cu-aripi negre pe discul alb al lunii, Care-și aduc aminte, așa bătrîne sînt, De Don Quihote-n luptă cu morile de vînt Zărite pe-nnoptate pe drumul Pampelunii ! Sub șița învechită își întocmesc lăstunii În primăvară cuiburi de paie și pămînt, Și fiecare toamnă vă sapă un mormînt În stîncă, pe țărînă, sau prin nisipul dunii. Deși vă paște moartea cumplită an de an, Tot mai păstrați trufie de nobil castilian ; Subțire, brațul vostru înalță parcă-o spadă... Și cum stați nemișcate - pricep : pîndiți grămadă Să vie-n licărire de zale ce răsun' Hidalgo de la Mancha și vinul lui nebun.

BARBARUL E-n mine-o herghelie de armăsari. Sînt unii Mai albi ca spuma-nvolburată, zvîrlită-n vînt de mare, Mai albi decît e coama Licornei legendare ; Sînt alții, fără pată, mai negri ca tăciunii. Toți încordați așteaptă și rînchezînd, nebunii, Buceagurile vremii să le despic călare. M-aștern cu ei cîmpiei, dar prăbușit în zare Mă ridic iar ; mai aprig sub nepăsarea lunii M-arunc stăpîn pe altul ; mă-ntunec în pustie... Și voi urla năprasnic în liniștea tîrzie, Cînd calul cel din urmă va necheza spre stele : Tovarășe, cu mine în moarte o să sari, Tu, cel mai fără margini al sufletelor mele ! - E-n mine-o herghelie de falnici armăsari.

UNUI HERMAFRODIT DE MARMURĂ ( Găsit pe marginea mării ) Robi neîntregiți noi sîntem de-a pururi... Prin alții-ncercăm a noastră ființă, Nebuni, s-o-nchegăm în chinul iubirii Pentru vecie. Turburător prin amurguri văzut-am, El însuși bărbat, femeia ea însăși, Dorință și țel deodată ca zeii, Trupul lui rece. Întins pe nisipul mării spumoase, Privește la valuri cum se frămîntă - Și chipuri, ce-i trec în priviri, le oglindă Cu nepăsare.

CENTAURII 1. VIS ȘI CENTAURI Am văzut în vis întinderi adumbrite de castani, Ziduri vechi de piatră-n pietre dărîmate ani cu ani, Iederă de ele prinsă și de-a lungul lor de strajă Brazi înalți. Pe iarba deasă stam culcat atins de vrajă, Ascultînd povestea apei săltărețe de pe prud. Tu, tăcută, de grumazu-mi aduceai un braț rotund. ,,De-un trecut ce nu-i al nostru îți aduci aminte oare ?” Te-ntrebai - și plete, plete ca un rîu stropit cu soare, Am simțit pe-obraz, pe frunte părul tău adus de vînt... Și spre seară cînd pe pajiști e o pace de mormînt, Urmărind poteca strîmtă ce se pierde prin livadă, Cerbi în cîrd veniți din codri s-au oprit mirați să vadă Sub salcîmul nins de floare doi străini în țara lor, Și cînd luna de pe dealuri, ca un arc de vînător, S-a-ndoit pe cer, și ceața se lasă prin crîng fîșii - Se ivi ieșind din umbră și din vremile pustii, Alb, mai alb ca spuma mării, cu copitele de aur, Izvorind din întuneric, rînd pe rînd, cîte-un centaur ! ...

DIN SAMISEN Munte Fuji, munte Fuji, Peste tine zboară norii - Berze albe, berze negre, Cu aripile întinse. Mi se cerne lin iubirea Pe cărări la Kumamoto. La Kitzumo rînduri-rînduri, Vîntu-mi ninge tot trecutul. - Samisen cu două coarde, Tremurînd te-ating și tremuri : Strună veche, suflet tînăr, Laolaltă ni se frîng.

DIN RUBAIYATUL LUI YUSSUF Din orișice iubire dorințe vechi răsar : În zori de zi amurgul revine parcă iar. Paharnice, ne toarnă în primăvară nouă Străvechiul vin al toamnei ce scînteie-n pahar. Din paltinul în frunză curg picătură de lună, Departe clopoțeii cămilelor răsună, Miros de iasomie ne vine prins în vînt, Iar eu visez povestea ce-n ochii tăi se-adună. Legîndu-mi doritoare, colan de brațe moi, Mă-ntrebi : ,,E luna nouă alunecînd prin foi ?” - Iubito, nu e luna, ci chipul tău îmi crește Pe ceruri, în oglindă răsfrîntă peste noi. Miros de fîn cosit curînd în plete negre are, Chiar trandafirii la Șiraz ca buzele-i nu sînt. Poți parcă tot în ochii ei luceafărul răsare. Cu caravana mîine plecînd din nou prin lume, Nisipul și pustiul pe drum or să mă-ndrume, Dar azi ce-mi pasă mie, strîngîndu-te, de-aud Cum muezinul Morții mă cheamă lung pe nume.

VISAI DE O CETATE Visai de o cetate pe margine de mări... Trec peste ea cocorii zburînd spre alte țări. Pe cer pier nori tîrîndu-și penumbra de pămînt... Fug legănînd corăbii catargele în vînt. Intrai tăcut într-însa, umblai în lung și-n lat... Se înălța doar murmur de ape, depărtat. Urcai pe scări de piatră în turle pînă-n nori... Se auzea doar freamăt de aripi de cocori. Dormea pe veci cetatea : un straniu mauzoleu... Și, cum priveam, simțint-am că mortul eram eu.

LANTERNA MAGICĂ Pe-omătul nepătat de pe cearceaf, În umbra ce se-ncheagă în odaie, A tresărit lumina ca un praf Cînd și-a deschis pupila ei bălaie Lanterna magică, privind pieziș, C-un singur ochi în frunte, ca-n poveste - Și glasuri de copii în luminiș De rîs curat, țîșniră fără veste. Acolo unde-a fost doar scrumul șters, Răsare-o lume veche și ciudată. Scufiței Roșii-i ard obrajii-n mers, O vezi zorind spre casa de-altădată. Spre casa albă și cu nalbă-n prag În care o așteaptă blînd bunica - Prin fumul vremii, prin trecutul drag, Mai stau privind cum piere lin fetica. Zadarnic cerc zăvorul ferecat Pe care tot copilul îl descuie... Prin vremi Scufița Roșie a plecat Și lupul sur mai stă pe cărăruie.

SFÎRȘIT DE TOAMNĂ Nu mai vorbi, nu rîde, nu te gîndi, nu plînge, Nu mai visa zadarnic : e prea tîrziu acum. Nu vezi ce toamnă tristă ? Cu pete mari de sînge Se irosește frunza pornită-n zbor pe drum. Prin codrul de cărbune plutește-al iernii fum - Nu mai vorbi, nu rîde, nu te gîndi, nu plînge. Cu fața ei asemeni iubirii ce-a trecut, Pe tîmpla din Văratic, din vremuri legendare, O sfîntă-i zugrăvită de un necunoscut. Icoana tăinuită ce farmec straniu are ! Tăcut o șterge veacul, dar tot mai blîndă pare Cu fața ei asemeni iubirii ce-a trecut.

ÎNTOARCERE Prin crăpături de-obloane lumina, pete-pete, Pătrunde pe podele, pe pat și pe perete, Așa cum altădată încet s-a așternut Cînd odihneam aicea sub albul așternut. Iatacul e același și-n tihna lui adie, În bîzîit de muște, bătrîna melodie, Și ornicul rostește clipita de demult - Da, toate sînt aceleași : le văd și le ascult. Și zilele pierdute revin. Simt că mă cheamă Privirea mea uitată din poza prinsă-n ramă, Cu ochii mei, cu ochii dintîi - și simt pe piept Cum giulgiul amintirii se lasă - și, deștept, Privesc cum îl atîrnă drept coviltir pe toate. Pe zid mai e hîrtia cu flori încondeiate, Și pușca ruginită mi-o văd pe un dulap. I-e frică iar - o clipă - copilului, de-un cap De cerb cu ochi de sticlă și coarne rămurate... Adorm în paza unor descîntece curate.