TOAMNĂ
Au vuit prelung ca vîntul păsările migratoare
Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit
Singur cu lumina, care galbenă venea din soare,
În odaia de-altădată să-mi ureze bun sosit.
Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodină ce porți cheia
Ruginită, ca o frunză, a trecutului meu mort.
Toamnă, iată-ne alături, noi cu visul, pe aleia
Nucilor ce ancorează pentru-n al tău port.
Precum seara, pe cîmpie cînd fășii se prinde ceața,
Tot auzi sunînd vecernii și nu știi de unde vin,
Sub frunzarele rărite amintirea cheamă viața,
Dar trecutul îi răspunde ca un clopot în declin.
Zile albe, zile negre... ce străine, ce departe,
Buclele în care dorul meu de cer l-am îngropat...
Toamnă, lasă-mă să mîngîi părul tău de frunze moarte,
Părul tău de aur roșu și de soare întrupat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...