PARCUL GOLEȘTILOR
Am așteptat amurgul za zările să fie
Altare largi suflate în aur preacurat,
Iar sălciile, care pe drum au tremurat,
Înspre golești să-nșire albastra lor stafie.
Am stat bătînd la poartă prelung - și s-a deschis :
Și iată casa-n iederi și parcul în paragini,
Și iată-mi ca unul ce-ar răsfoi imagini
Dintr-o călătorie pe jumătate vis.
Aleile - e toamnă - duc toate către moarte.
Răzoarele se-neacă în bozii și-n urzici...
Și, inimă-ncărcată de amintiri, îmi zici :
Va trebui odată Florica ta să poarte
În ea pustietatea de care mai bolești...
Dar m-am oprit cu mîna sfios la pălărie,
Căci m-ajungeau, lungite de-amurg pe bălărie,
Mari, umbrele-nfrășire a' fraților Golești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...