FURNICA
În liniștea de aur a serii, omul ară...
Și plugul greu, și boii, și el par jucării
De lemn pe șahul negru și verde din cîmpii :
Deasupra lor domnește un cer de primăvară.
În brazda răsturnată, din care germinară
Atîtea azimi albe - dar pentru alți copii,
Adînc înfige fierul, și-n gînduril cenușii
Se-oprește, frînt în două de truda seculară.
Dar n-a văzut alături, tovarășă mai mică,
Pe-o iarbă, cum își duce necazul o furnică,
Precum nici ea într-însul n-a bănuit un zeu.
Și-acum cînd noaptea șterge furnică, om și zare,
Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu
Ce ară, orb ca dînșii, întinsa înstelare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...