Poezia Legenda Crinului de Vasile Alecsandri

LEGENDA CRINULUI


O rază răzlețită de soarele apus
Se-ntîrziase-n cale-i fără-a privi pe sus
Și nu știa, sărmana, cum, unde să apuce,
Să scape de-ale nopței fațarnice năluce.



În fuga-i spaimîntată, de arbori se lovea,
Lucirea-i scînteindă o clipă se ivea
Pe cîmpuri, văi și dealuri, pe ape curgătoare
Și se perdea în umbră sclipind tremurătoare.



Se-ntîrziase !... fapta-i era de neiertat,
Căci soarele plecase pe frunte-i nourat ;
Dar cum să nu-ntîrzie cînd ea fu ocupată
Din ziori să încălzească un mic mormînt de fată ?



Mormîntul era umed, ș-un glas de îngerel,
Slab, plîngător, mult jalnic, ieșea gemînd din el,
Zicînd : ,,O ! mamă, mamă, e frig, peptul mă doare,
Nu mă lăsa !...” Și raza uitase mîndru soare.



Acum ea ratacise în zboru-i sfiicios
Pe-un cîmp întins, sălbatic, pustiu și năsipos,
În care, singurică, o frunză vestejită
Venea de vînt adusă din zarea înnegrită.



Lumina, radioasă ca visul de noroc,
Se-apropie de frunza oprită-acum pe loc
Și răpide ca gîndul în sînul ei patrunde,
Se face ghem de aur, de noapte se ascunde.



Deodată, la căldura din oaspetele-i ceresc,
Prin frunză trec ferbinte fiori ce-o înverzesc.
Ea prinde grai și suflet, și razăi blînde zice :
,,Tu, fulg de soare, noaptea cum te găsești aice ?”



,,Ah ! îi răspunde raza, rămas-am pre pămînt
Lipită pănă-n seară de-un mic, duios mormînt
În care-o copiliță sub peatră 'nădușită
Suspină trist și cheamă pe maica ei cernită.”




,,O știu !... eu făceam parte din pătura de flori
Depusă pe-a ei raclă de scumpele-i surori.
Sub lacrimile mamei uscatu-m-am în clipă
Și m-a adus aice un vînt pe-a lui aripă.




Vai ! iată-ne-amîndouă perdute în pustiu
Cu dragalașul înger ce zace în sicriu.
Dar s-așteptăm aice voiosul fapt al zilei,
Fiind însuflețite de sufletul copilei.”




Șoptind în întuneric plapînde,-au adormit,
O rouă, mană sfîntă, din ceruri le-a stropit,
Și-n loc de-o frunză neagră și de o rază albă,
A doua zi crescut-a un crin cu fruntea dalbă.



Așa se nasc pe lume minunile de flori,
În ele reînvie copiii zîmbitori,
Dar nime nu pricepe mai bine-a lor mistere
Ca inima de mamă dorită și stinghere !...


Octombrie 1888