Poezia Domnului Louis Roumiex de Vasile Alecsandri

DOMNULUI LOUIS ROUMIEX


( Răspuns la sonetul său gravat pe statueta Caliopei,
oferită mie la banchetul de la Montpellier, mai 1882 )

1.

Călcat-am multe țări pe lume,
Condus de-o strălucindă stea,
Ca să găsesc, să văd anume
Odrasle mari de ginta mea,



Dar m-am grăbit prin ele-a trece,
Căci mă simțeam de tot străin,
Și sufletu-mi rămînea rece,
Rece și mut în al meu sîn.



Sub un butuc frunzos de vie
Deodată-aice m-am oprit,
Cînd auzii o melodie
Zburînd prin spațiul uimit.



Și ca pădurea care vibră
Sub vîntul mediteraneu,
La melodia cea felibră
A tresărit sufletul meu.


2.

Privii în juru-mi cu mirare
Și-ntrezării sub un măslin
Un bujorel de fată mare
Cu ochi de foc și chip latin.



Pe-a sale brațe albe, goale
Purta un snop bogat de grîu
Și poame rumene în poale
Și flori pe cap și furcă-n brîu.



Iar mai departe-n nechezare
Zburda voios un cal din Crau,
Și-n orizon, pe-albastra mare,
Mii de corăbii lunecau.



Uimit de farmecul frumuseții,
Pe cea minune o-ntrebai :
,,Ești tu zeița tinereții ?”
Ea îmi răspunde-n dulce grai :




,,Eu sînt Provența !... Poezia
Și România-mi sînt surori.
Roumiex îmi servă ambrozia,
Și eu îl încunun cu flori.”


1 februarie 1883