Poezia Adio La Florica de Ion Pillat

ADIO LA FLORICA


Acum trăsura trage la scara amintirii,
Și de plecare sună în curte zurgălăi.
Acum din mine, ceasul temut al despărțirii
Și-ntinde umbra sură stăpînitor pe văi.



Pocnește biciul : casa se dă în lături, piere ;
Întregul deal coboară - și iată-ne pe drum.
Amurgul ne petrece cu razele-i de miere,
Tămîia înserării înalță-albastru fum.



O, surugiu, oprește ! Stai locului, trăsură !
Prin plute seculare să văd cu ochiul plîns,
Sporind pe ceruri, dealul în flori ca o răsură,
Ce-n poala lui lumina trecutului a strîns.



Înfrînă-ți caii-n spumă, o clipă să văd încă
Mormîntul, și capela, și via cu castani :
Priveliște rămasă aceeași, ca o stîncă
Domnind pe risipirea atîtor zeci de ani.



Din Valea Popii cucul mă strigă pe-a sa limbă...
Și Argeșul șoptește : - ,,De ce ne părăsești ?
De ce îți schimbi căminul, nimic cînd nu se schimbă
Din deal de la Florica la parcul din Golești.”



- ,,Rămîi la noi !” un clopot din Izvorani mai plînge.
Și tot aud în urmă : ,,La noi - la noi...”
Oprește-ți telegarii cu nările în sînge,
O, surugiu, năprasnic gonind ca un strigoi.



Ba nu. Dă bici mai bine și drumului îi lasă !
Nu-mi părăsesc căminul, în suflet cînd îl duc.
Îmi voi zidi-n orașe întîmplătoare casă -
Dar de averi, de lume și de huliri uituc,



Ca Argeșul să-și mîne murmurătoare ape
În crîngul de-altădată, iar cucul să-l ascult,
Pe ochii mei lasă-voi să cadă grele pleoape -
Și voi găsi în mine Florica de demult.