OCHELARII BUNICII
Pe scrin, păstrînd privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul :
Iau ochelarii moartei și-i pun sfios pe nas.
Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au întinerit...
Dar din adînc de-oglindă, în față, mi-a zîmbit
În jilțul ei - ca-n vremea cînd eram mic - bunica.
La geam foșnește plopul sau pașii au foșnit ?
Prin ușa zăvorită ,,ei” intră în odaie.
E o fetiță : Pia, cu bucle : Niculae...
Dar cine e băiatul acela liniștit ?
Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte...
De ce se uită astfel la mine ? Nu-l mai știu...
Nu vreau să-l știu... nu pot să-l știu... E prea tîrziu !
De omul chel și rău, rămîn legat pe moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...