O SCĂFÎRLIE URIAȘĂ
Nalțimea efemeră la care ai ajuns
Te face a te crede cu mir pe frunte uns,
Și-nțepenindu-ți gîtul, umflîndu-te în pene
Și ridicînd spre tîmple părechea-ți de sprîncene,
Privești la omenire cu ochi fără scîntei
Ca la un cîrd nemernic de proști și de pigmei.
Tu zici cu îngîmfare : ..Puterile divine
Creat-au lumea-ntreagă în șepte zile pline,
Dar au avut nevoie de mii și mii de ani
Să umple scafîrlia-mi cu creieri nazdravani.
Un ocean de planuri imens reformatoare
Se zbate-n zgomot mare sub fruntea-mi gînditoare
Ș-adeseori frățește eu zic lui Dumnezeu :
Cînd îi rencepe lumea, s-o dregi pe planul meu,
Și astfel, numai astfel se va vedea cît bine
Poți face omenirei, unindu-te cu mine...
Zic, însă nu m-ascultă, și totul merge rău...
O singură speranță rămîne lumei : Eu !”
1888
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...