CASTANUL CEL MARE
Se zbate Strîmbă-lemne cumplit în pomul zdravăn
Cu brațe noduroase li cu atletic trunchi
Înțelenit în vie, deși pîn' la genunchi
I s-a urcat, cu-ncetul, pămîntul gras și reavăn.
Dar toamna, sub rodire încununat cu spini,
Și-n noapte plin de pace, de păsări și de stele,
Ca grindina sloboade castanele lui grele
Și, -nseninat, primește pe creștetu-i lumini.
Castanul între struguri și-a înțeles menirea :
Ce-am căutat pe drumuri, găsește stînd pe loc,
Și, adîncind pămîntul aceluiași noroc,
Cu zeci de ramuri ține în brațe fericirea.
Mă simt, Florică, -n preajmă-i atîta de sărac !
De ce nu poate pasu-mi să prindă rădăcină,
Și să rămîn al viei ca pomul pe colină,
Și să mă strîng de tine ca vița de arac...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...