Poezia Ciclonul de Vasile Alecsandri

CICLONUL


Lunca mie dragalașă, de-a mea inimă cîntată,
Ieri frumoasă și-nflorită, astăzi zace inundată,


Căci Siretul, mire barbar, de iubirea lui aprins,
În a sale brațe crunte a răpit-o și cuprins.


Dragă luncă ! iarba-ți verde și a florilor comoară
Dispărut-au sub potopul ce din tracăt le omoară.


Apele mereu se suie ; toate paserile-n zbor
Țipă jalnic, îngrozite pentru cuiburile lor.


Dar o și mai cruntă spaimă, dar o cumpănă mai mare
Le așteaptă, vai de ele ! după crunta inundare.


Un ciclon din zarea neagră, plin de fulgeri trăznitori
Vine, vîjîie și urlă, aducînd troieni de nori.


Peste luncă se abate, dramă, sfarmă-ntr-o clipală
Nalți stejari trecuți prin secoli cu-a lor frunte triumfală.


Și răstoarnă urieșii pe-a lor dese seminții,
Ieri vioaie-n a lor umbră, azi ucise-n vijelii.


Trist tablou de pustiere ! sub a cerului urgie,
Biata luncă geme, luptă în grozava agonie


Și aduce-n triste gînduri pe tot omul simțitor
Cînd privește cum giganții se răstoarnă de ușor !...


Din ei unul, mai deoparte, fulgerat de-a drept în frunte,
Are-o creangă ruptă, verde, ce pe apă face punte.


Ea se clatină în aer legănînd un cuib duios
Unde patru pasărele cîntă lin, armonios


Pe sub el, îngrozitoare, valurile clocotesc,
Printre crengi se suie șerpii, tunetele sus trăsnesc.


Însă cuibul n-are grijă, căci un cuib e o cetate,
Are-un înger ce-l păzește de stihiile turbate,


Și prin aspra vîjîire a cumplitelor vîntoase
Cătră ceruri se înalță glasuri dulci, melodioase.


Mircești, august 1888