Poezia Balta de Ion Pillat

BALTA



Coclindu-și putregaiul și apele amare,
Zărirăm în arșița cumplită de amiaz
Pe Bărăgan, departe, lucirea unui iaz :
Opală moartă prinsă într-un inel de sare.



Ți-am spus pe țărmu-i : - ,,Balta aceasta mă-nfioară.
Nu tremură pe dînsa nici cer, nici nor, nici zbor,
Și sub povara sură și grea de cositor
Oglinda ei nu simte lumina din afară.



Nici salcia pe maluri frunzișul nu și-l plînge,
Nici nufărul pe apă nu rîde alb în stuf.
Pe maluri ning scaieții zadarnicul lor puf,
Pe apă ca un blestem se răsfrînge...”



Lumina serii însă se răspîndi pe iaz,
Și se făcu din apa murdară o grădină
În care cresc din fire și pete de lumină
Zambile, și lalele, și roze de Șiraz.



Și cînd albastrul nopții ne-aduse micșunele
Pe pajiștile apei și lin le-a răsfirat,
Cînd cerul, pentru clipa de taină, și-a lăsat
Pe-aleile lichide prundișul alb de stele,




Noi în genunchi căzurăm...
Petale cu petale,
Din balta cea mai tristă grădină ai făcut.
O, Doamne, înflorește și bietul nostru lut
Cu raza pogorîtă din darurile tale.