Poezia Timpul ( 1 ) de Ion Pillat

TIMPUL ( 1 )




L-a trezit, vorbind în vînt, o tocălie,
Din căpița de fîn proaspăt și curat
Unde Timpul ațipise noaptea-n vie -
Dar, ciudos pe lemnul prost, a scuturat
Ca un praf de aur zorii pe moșie,
Toți cocoșii din podgorii au cîntat...




Un văitoi sări, zbucnind, dintr-un tufiș,
Iar un pui de rîndunică dintr-o șură -
Îi privi, o clipă, pe furiș :
Iepurele, dintr-un hop trîntit pe-o rînă,
Amorți înghemuit în arătură ;
Pasărea pică din zbor înalt - bătrînă
Îi căzu, ca frunza, Timpului în mînă.




Dar el, șiret, nu s-a mirat
Că plugurile negre ies toate la arat,
Și mici - de-aici -
Cu boi greoi,
Dau zor :
Sînt niște coropișniți pe răzor -
Și-un car cu coviltir, pe iarbă dejugat :
Un vierme alb pe-o frunză de frasin, nemișcat...




Mari lanuri au crescut de grîu bogat ;
Cu seceri de lumină, viu, fete-au secerat,
Și roșii testimele în soare-au mișunat
- Gîndacă aprinși,
Ziși ,,boi ai Domnului” în sat -
Și stoguri ca bătrîne pe cîmp ținură sfat...
Și morile de apă, sortite de noroc
Să-și învîrtească roată, călătoreau pe loc...




Și cum aprinse toamna în codri-ntîiul foc,
O bună zi, din Iezer, Păpușa și Negoi,
Se scurseră pe drumuri, umflase-n valuri noi
Cu spuma lor de lînă, pîraiele de oi...
Și frunze-n viață printre atîtea moarte foi,
Sitari pestriți porniră cu toamna din zăvoi...




Iar Timpul a rămas uimit
Cînd primul fulg de nea a fulguit :
Un fulg căzut
Din stolul călător, ce s-a pierdut.




Atunci a rătăcit prin vii,
Și fără teamă
A poposit în larma de la cramă.



Tăcerea de o dată și-ntinse împrejur,
Auitor și veșnic, golu-i sur...
Pe sub bolțile pustii
A țesut păienjenișul,
Pri geamuri sparte da frunzișul,



Și din pereți
Creșteau bureți,
Pe butii goale - mucegaiul...
Viața își pierduse graiul,
Cojită ca o tencuială.


Lung Timpul a căscat de plictiseală...
A plecat.



Cu un sărut, din drum, schimbă în babă-cloanță,
Șchiopînd în băț și fără dinți -
O fată, dreaptă ca o lanță,
Mlădietoare în catrinți...
Și luînfu-i piersicile din obraz,
Lăsînd smochini uscate - făcu haz.




Acuma dase brumă timpurie,
Și carele grăbeau apre teascuri -
Zări pe deal, bogată-n rod, o vie,
Și-n ea - cu limbi de șerpi - un foc de vreascuri.



Pîndarul, cu suman și pușcă veche,
Vrăjea la jar șoptindu-i la ureche,
Pîndind și umbra nopții să nu fure.



Simți cum Timpul calcă prin pădure,
A bubuit lung pușca lui cu cremeni...
Dar Timpul, luînd în pakmă pîndar și deal și vie
A rîs, a rîs... suflînd ușor :
- Un fulg de păpădie
Ce-n vînt îl semeni -
Se depărtă priveliștea nălucitor ;



Se făcu mică... mică - așa cum
Ai fi privit-o la ,,panopticum”,
Sau încrustată-n tine, în rama anilor.



Și Timpul o porni la deal, la vale,
Sub stelele cît pumnul...
Și nici un sat nu-i mai ieșea în cale,
Nici un rumân nu întîlnea, nici unul.



Singur un Bordei - pitit și chior -
C-un ochi roșu de opaiț la fereastră,
Pe cîmpia înghețată mai adastă
Așteptînd pe călător...
Timpul de perete trînti ușa
Și intră stăpînitor.



Focul stins și-a zvîcnit cenușa,
Lumînarea sub icoană n-a clintit,
Și pe pat
Omu-ntins nu s-a mișcat,
Cu obrazul ca în piatră dăltuit -
Omul galben și cu brațe-ncrucișate...


Timpul, mort și el, căzu pe spate.