DOUĂ SUFLETE
Duă suflete amice de copile pămîntene
Se-ntîlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene,
Apoi stau într-o uimire, una alteia zîmbind,
Și-mpreună își ieu zborul, prin senin călătorind.
„Tu ești, dulce surioară ? zice una cu mirare,
Tu, regina frumuseții, tu, altar de închinare !
Pe pămînt, de-abia în floare, cum se face de-ai murit ?”
Ceealaltă, vărsînd lacrimi, îi răspunde : „Am iubit !”
„Ai iubit !... ai trecut raiul !... ai simțit în primavară
Acea flacără cerească, dulce mult și mult amară !
Ai iubit !... și tu din viață ai putut, ai vrut să zbori !...
Unde, unde-ți sînt rămase virginalele comori?”
„Am lasat glasul meu dulce unei dulci privighitoare ;
Ochii, murelor din codri ; părul, falnicului soare :
Sînul, unui crin văratic ; gura, unui trandafir,
Și pămîntului în jale, al meu vecinic suvenir !”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...