Poezia S-a Dus Amorul... de Mihai Eminescu

 S-A DUS AMORUL...


S-a dus amorul, un amic
Supus amîndurora,
Deci cînturilor mele zic
Adio tuturora.


Uitarea le închide-n scrin
Cu mîna ei cea rece,
Și nici pe buze nu-mi mai vin,
Și nici prin gînd mi-or trece.


Atîta murmur de izvor,
Atît senin de stele,
Și un atît de trist amor
Am îngropat în ele!


Din ce noian îndepărtat
Au răsărit în mine!
Cu cîte lacrimi le-am udat,
Iubito, pentru tine!


Cum străbăteau atît de greu
Din jalea mea adîncă,
Și cît de mult îmi pare rău
Că nu mai sufăr încă!


Că nu mai vrei să te arați
Lumină de-ndeparte,
Cu ochii tăi întunecați
Renăscători de moarte!


Și cu acel smerit surîs,
Cu acea blîndă față,
Să faci din viața mea un vis,
Din visul meu o viață.


Să mi se pară cum că crești
De acum răsare luna,
În umbra dulcilor povești
Din nopți o mie una.


Era un vis misterios
Și blînd din cale-afară,
Și prea era de tot frumos
De-au trebuit să piară.


Prea mult un înger mi-ai părut
Și prea puțin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
Să fi putut să steie.


Prea ne pierdusem tu și eu
În al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu,
Precum uitarăm  toate


Și poate că nici este loc
Pe-o lume de mizerii
Pentr-un atît de sfînt noroc
Străbătător durerii!