Poezia La Moartea Lui Neamțu de Mihai Eminescu

LA MOARTEA LUI NEAMȚU


Lăsați clopotul să plîngă cu-a lui voce de aramă,
Lăsați turnul ca să miște a lui inimă de fier,
Căci de stele mai aproape el le dă acuma samă
Că un suflet bun și nobil se îndreaptă cătră cer.


Clopote, tu simți durerea și urmezi cu-a ta cîntare,
Cînd din stea în stea se suie sufletul într-un avănt,
Pe cînd noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare
Lutul palid, suflet, să-l depunem în pămînt.



Ochii ? Cîte dulci imafgini au sorbit a lor lumine !
Capul ? O, de cîte gînduri el a fost împopulat !
Inima ? Cîte speranțe, cîte visuri a păstrat ?
Sufletul ? Cîte speranțe, cîte visuri a păstrat ?



Și-azi nimic. Lumea gîndirei e o lume sfărîmată,
De lemnoasa mîn-a morții e stoars-acum,
Și imaginele-s șterse, ce prin el treceau odată,
Sufletul ( dacă esistă ) printre nori își face drum.



Ai știut tu, scumpe frate, că pămîntu-i o ruină ?
Că-i o sarcină viața ? Că-i martiriu să trăiești ?
Ai știut cum că moartea e un caos de lumină,
Că la finea veciniciei te-aștept stelele cerești ?



De-a vieții grea enigmă ție-acuma nu-ți mai pasă,
Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus,
Pe cînd nouă-ncă viața e o cifră nențeleasă
Și-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.



În zădar  ne batem capul, triste firi vizionare,
Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris,
Potrivitm șirul de gînduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm mașina lumei cu acea măsurătoare
Și gîndirile-s fantome, și viața este vis.