Poezia Dacă Treci Rîul Selenei... De Mihai Eminescu

DACĂ TRECI RÎUL SELENEI


Dacă treci rîul Selenei se face pare că sara
Deși-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ține.
E-o sară frumoasă - adormită deși este ziuă.
Aerul e vioriu, miroasele florilor mîndre
Adormitor se ridică din oștile florilor mîndre ;
Într-un codru măreț, unde arbor legat e de arbor,
De liane ce spînzură-n aer snopii de flori,
Unde prin vechii copaci-și fac albinele stupii sălbateci,
Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare,
Cu de ghirlănzi uriașe copaci, din a lor rădăcine
Pînă la vîrfii din nori cu liane încolăciți-s,
Cari cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă.
Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă și verde
Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină.
Mari cireși cu boabele negre, cu frunza lor verde,
Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe,
Meri, cu merele roșii ca fața cea dulce-a Aurorei,
Mișcă în vînt frumoasele, mari, ordorantele roade ;
Iară pe marginea mîndrei grădini înălțată-i în huciuri
Vița de vie cu frunza întoarsă ce umbră dorește
Și cu strugurii vineți și galbeni ce îmflați stau în soare.
Vineți cu brumă sunt unii, iar alții cu boabele galbene
                                                                      c-aurul,
Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de lolori și lumini,
Iară albine din bobițe crăpate sorb lamura mierei ;
Iar în mijloc de grădine, într-o luncă de verzi portocale
Nalță-se ca într-un flor învălit palatul Selenei.
Mare-i, cu zece intrări, la care duc scări înălțate
Și în trei caturi se nalță palatul cu mii de ferestre
Mari și boltite prin care pătrunde-o lumină albastră ;
Și prin bolți de ferestre se văd argintoase coloane,
Muri cu oglinzi de diamant ce lucesc mai clare ca ziua,
Mîndre icoane cu fete de crai îmbrăcate-n albastru,
Codri de basme cu arbori vrăjiți și cu albe cerboaice,
Iar prin coloane pare că vezi trecînd o minune :
Luna cu părul ei blond desfăcut, care curge în valuri
Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase și cîntec,
Care tremură-n veci în aerul fin al serei.
D-umerii goi abia se ține o mantie albastră,
Mînile albe de ceară se joacă cu cozile blonde
Și cu mărgeanul ce cade pe sîni și cu creții de mantă.