Fabula Scîndura de Tudor Arghezi

SCÎNDURA




Un om umbla să bage-n casă
O scîndură de brad, cam noduroasă.
Nu-i vorba că-avea noduri, dar tocmai ca s-ajungă,
El scîndura aleasă și-o alesese lungă.
De șase coți ori șapte, de printre hodoroage,
Se pregătea pe ușa odăii lui s-o bage,
Și chibzuind cum face de isprăvit căratul,
S-a repezit pe ușă cu-o scîndură de-a latul.
Dar se lovi-n părete, parcă-l împinse dracul,
De se știrbi la gură, căzînd de-a berbeleacul.
Întîi nu prea-nțelese și n-avea ce să spuie
Și pipăindu-și fruntea dădu și de cuie.
Sculîndu-se, mai stete, se mai gîndi  și, iată,
S-a luminat la minte dintrodată :
,,Nu vrei să-ncapi pe ușă ? O să te bag pe geam,
Cum ne fusese vorba dintîi, cînd mă gîndeam.
Și ca să fiu mai singur că poți intra, așteaptă,
O să te mut din stînga, acum, în partea dreaptă.”
Într-adevăr, schimbată, cu capetele-ntoarse,
Se repezi mai tare și capul și-l și sparse.
A doua izbitură de zid l-a schilodit
Și a ieșit din lupta cu scîndura, borșit.
- ,,Ptiu ! - înjura săracul, - mi-a scos din șold piciorul ”
Stai, că mă pun pe tine cu toporul.”
Dar își aduse-aminte că n-avea dușumele
Și că avea nevoie de blăni, nu de surcele.
Cu scîndura în brațe, întîi nu te gîndiși
Că trebuie să intre pe dungă și pieziș ;
Al doilea, crezuseși că-ntoarsă, bunăoară,
O scîndură se face, Păcală, mai ușoară.