Poezia Doină Pe Nai de Tudor Arghezi

DOINĂ PE NAI



Fumu-i fros și-abia te văd.
La conace e prăpăd.
Ce blestem și Nenoroc !
Magaziile-au luat foc.
Grîul arde și porumbul,
Într-o ceață grea ca plumbul,
Și văpăile aleargă
Uriașe, să o spargă,
Tocmai cînd se-arată-n țară
Aurul de pe secară,
De pe orzuri și livezi.
Vezi și nu-ți vine să crezi
Că se duce orișicum
Toată munca noastr-n scrum.
Dar și fără foc și pară,
Ea pleca din vetre-afară.
Dusă-n zări pe marea-albastră
Și nu mai era a noastră.
Îi era drumul deschis
Boierimii la Paris,
Unde începe odată
Viața ei adevărată.




Stropii noștri de sudoare
Se făceau mărgăritare
În șiraguri săltărețe
Pentru circ și călărețe.
În cerceii de rubine
Era sînge de la mine.
Lacrima din ochii tăi.
Carnea ta cu vînătîi.
Candela de agonie
Și tăcerea din sicrie.




Domnișorii se adună
Să se sfătuie-mpreună,
În cinzeci de ani de sfat
S-au scuipat și înjurat,
La coșciugul mortului,
Ca la ușa cortului,
Mari ciocoi și mici ciocoi,
Ciocli vechi și ciocli noi,
Corbi în stoluri, cîteșcîte,
Ca pe hoituri, tăbărîte,
Dumicînd același leș
La mîncare înțeleși.
Numai că o-nvățătură
Le începe de la gură,
Pe cînd alta, cu alt cîntec,
Îi îmbucă de la pîntec.
Și dihonia lor ține
De o viață și mai bine,
Și cu toții, în sfîrșit,
Se îndoapă liniștit.




Gîlcevîndu-se frumos,
Ciocul le-a ajuns la os.
Acum, vezi, Măria-Ta,
Dacă domnii-or mai scăpa,
Două reguli nu încap,
Toți vom tăbări pe cap.
Tărtăcuța asta-ncurcă
Și dă domnilor de furcă.
Ce-i un cap ? Nimica toată.
Brațe trebuiesc și gloată.
Omul este de folos
Numai de la gît în jos ;
La arat, la secerat
E mai bun de cap scuturat.
Între umeri de năpîrci,
E de-ajuns un bumb de zgîrci.




Te trezești și te mai miri
Cu panduri și Vladimiri
Și cu lumea de strînsură,
Care-ți bagă pumnu-n gură
Și te scot și din moșie,
Să le faci cărăușie.
Vodă, Doamne, ia aminte :
Asta vine de la minte,
Arz-o focul de prostie.
Răzvrătire, haiducie,
Ură pe propietar,
Astea vin de la tipar.






A fost bun cîndva tiparul
Cînd scotea Aghiazmatarul
Și molitvele, la schit,
Dar pe urmă s-a lățit.
Dar pe urmă s-a lățit.
De la slovă, de la buchi,
S-a întins ouînd păduchi.
Blesteme Mitropolia
Gîndul, scrisul și hîrtia.
Litera de fier, cerneala,
Teascul, cartea și momeala
Strecurată prin cuvinte,
Drept simțiri și-nvățăminte.
Nu e de răbdat zăbavă,
Cugetarea e otravă.




Deocamdată, prinși de spaimă,
Cuscrii nu se mai defaimă,
Și cumnații au uitat
Cît de mult s-au înjurat
La Cămară și Senat.
Albii, cum își zic, și roșii,
Nu mai fac azi pe cocoșii.
Spilcuiții de coconi,
Din fuduli ajung claponi.
Cucurigu ! sus, pe claie ;
Jos, în ploaie, cucuvaie.
Ieri deștepți, și astăzi proști,
Cînd îi vezi nu-i mai cunoști,
Milogindu-se-ntre ei
Pentru cîte un crîmpei.
Țăndărei, zdrențe de idei.





Cum veni năpasta
Asta
Și ce este de făcut
Să rămîie ca-n trecut ?
Mintea,-atîta de bogată
Și-ndrăzneață altădată
La arenzi și la venit,
Înntr-un ceas a sărăcit.
Într-un ceas vijelios,
Timpul s-a întors pe dos
Și se stinse de odată,
Ca o lampă răsturnată.
Toate fețele, mărețe,
Tinerețe, bătrînețe,
S-au schimbat într-o secundă.
Unde să se mai ascundă ?
Și chirciții și înnalții
Seamănă unii cu alți,
Ca pisicile fătate,
Numai că-ntr-altfel pătate.
Din zorzoane și din mască
S-au ales doar cîlți și iască.
Ce viteaz era pe cal
Falnicul domn general,
Cînd, trecînd frumos pe stradă,
În ținută de paradă,
S-arăta la Zece-Mai !
S-a ales un putregai
Ca și el, legiuuitorii
Sînt în zilele vîltorii,
Strînși în rînd
Și tremurînd.
Fără vajnicul lor ifos,
Pare că-s bolnavi de tifos.
Parcă fața le-a rămas
Retezată de la nas.
Cum începe balamucul
Le și zboară-n vînt surtucul
Și rămîn în pielea goală.
Nu e șagă, e răscoală,
Dar mîndriile trufașe-s
În izmene și cămașe.
Insul cel adevărat
E un strîmb, un cocoșat.
Desfășat de blăni și șube,
Dedesubt e numai bube.
Cîte decorații are
De la gît la cingătoare,
De la ceafă pe spinare,
Zace copt, subt fiecare
Licărire, un puroi
Și nu poate de-nnapoi.
Din buboaiele stătute,
Scos din el, ciocoiul pute.