ÎNFLĂCĂRATUL MARTIE
Oloagă-i lumea, poate că-i și-ncăpățînată.
Cel fugărit de-atîția, se surpă-n moarte.
Eu, însă, muribund gonit, ce crede-n viață,
Arunc a' Focului vii imnuri și ocări
Pe sfinții și samsarii-acestui Marte.
Audă-se-n sfîrșit cuvîntul unui ungur
Ce-n veci nu s-a temut, și care nici nu are
De ce să se mai teamă : cel urmărit mereu
Din stepa tristei Hunii pîn' la groapă
De-al grofilor cuvînt trufaș și de cîntări de slugi, murdare.
Eu trebuie să pier, poate fiindcă-s ungur
Și-s o povară-acestor o sută se Pilați,
Însă trăgînd să mor, mă-ncredințez
Acestor proaspeți tineri ai lui Martie :
Lor, celor noi, mai fericiții-mi frați
O, frați, în voi o vorbă nu-i minciună.
Puteți să cutezați mai mult, căci cutezați.
Nu are nimeni mai temeinic drept
La o mai pașnică, mai fericită viață
Ca întristatul tînăr ungur de-azi.
Priviți în jur și-aflați că tot ce e, -
Maimuțăreală-i, silnicii sînt, - toate.
Și, totuși, iată, voi sînteți cei tineri,
Și totuși, din mormînt, zăresc izbînda voastră :
Va fi mai blînd calvarul, mîine, poate.
Decît maghiarul tînăr, mai trist nu-i astăzi nimeni,
Căci e silit să zacă-ntre tonți și-ntre pașale,
Căci inima degeaba-n oțel îi e turnată,
Pe omul mîndru dornic să scapere ca inima,
Îl prinde-aici rugina și-l macină agale.
Dar Focul, Focul, tineri frați ai mei,
Vai, Focul nu-l lăsați să moară ! Ea,
Viața-rosturi sfinte-avînd-vrea să trăiască
Și-acel zvîrlit de ea-n Ungaria
Trebui' de-o sută de-ori mai mult să vrea.
Un mort, o tineri frați, frați părăsiți,
Viață și credință vă trimite.
Cenușa vă trimite Văpaia ce topește
Și-ndemnul ei de flăcări ; nu deznădăjduiți :
E Martie și Viața-i nesfîrșită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...