LUMINA ASTA
Lumina asta vine din pămînt,
nu se sperie, nu se scutură-n vînt.
O redau plantele sătule de vară,
toate ființele gata să moară.
Spațiului o redă fiecare
om singuratec, ori floare,
c-un gest melancolic, ciudat,
și-o pasăre parc-a zburat ;
așa și se pare mereu pe-acest cer,
c-a trecut un fulger, un mare mister
Însă pe pămînt a-nceput
descompunerea lentă ;
poame tîrzii cu carnea transparentă
s-au desprins și-au căzut.
O, totul se petrece-n tăcere !
Să reluăm grozava putere,
pe care-am împrumutat-o ființelor trecătoare,
așa spun zeii din pămînt, din doare.
Îi aud și-n sîngele meu sărăcit ;
stau în lumina de toamnă, zîmbind liniștit,
și-i aud cum se sfătuiesc :
să luăm ființelor harul ceresc.
Da, e lumina vieței ce ni se ia,
nu te teme, păpădie, nu tremura,
am să-ți spun, am să-ți spun ceva :
zeii nu știu, însă noi vom învia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...