Poezia Pohod Na Sybir de Vasile Alecsandri

POHOR NA SYBIR


Sub cer de plumb întunecos,
Pe cîmp plin de zăpadă
Se trăgănează-ncet pe gios
O jalnică gramadă
De oameni triști și înghețați,
Cu lanțuri ferecați.




Sărmani !... de șese luni acum
Ei merg fără-ncetare
Pe-un larg pustiu ce n-are drum,
Nici adăpost, nici zare.
Din cînd în cînd un ostenit
Mort cade, părăsit !




E lung cel șir de osîndiți !
Pe vînăta lor față
Necontenit sînt pălmuiți
De-un crivăț plin de gheață,
Și pe-al lor trup de sînge ud
Des cade biciul crud.




În urma lor și pe-mpregiur
Cazaci, baschiri sălbatici,
Cu suliți lungi, cu ochi de ciur
Alerg pe cai zburdatici,
Și-n zarea sură stă urlînd,
Urlînd lupul flămînd.





Dar unde merge-acest popor
Ce nu mai are-n lume
Nici o sperare-n viitor,
Nici patrie, nici nume ?...
Se duce, șters dintre cei vii,
Să moară prin pustii.





Palid convoi, perdut, uitat,
Colonă funerară,
Ea poartă-n frunte un stigmat...
Amorul sfînt de țară !
O ! sfînt, sublim, ceresc amor,
Cîți pentru tine mor !




Ah ! cîți martiri pentru-un cuvînt,
Un dor de libertate,
Cu zile mers-au la mormînt
Prin răzbunări turbate !
Cîți au format grozavul șir,
Pohodul la Sybir !




Acum colona s-au oprit
Sub crivățul de noapte.
Din sînu-i rece, amorțit,
Ies dureroase șoapte.
Toți se înșiră-acum în rînd,
Gemînd și tremurînd.




Un comandant, aprig călău,
I-adună ca pe-o turmă
Și-nseamnă chiar pe biciul său
Cîți au căzut în urmă ;
Apoi în vînt cu aspru glas
Dă ordin de popas.




Convoiu-ntreg, nedeslipit,
Îngenunchind se lasă
Pe cîmpul alb și troienit,
Sub negura geroasă,
Și stă gramadă la un loc,
Făr-adăpost, nici foc.




Cu peptul pe omăt lungiți,
Sărmani ! adorm îndată îndată,
Visînd de cîmpii înfloriți,
De țara departată,
Și peptul lor plin de amar
Se bate tot mai rar.




Unul prin vis vede plîngînd
O mamă-mbătrînită.
Altul se-ngînă dismierdînd
Soția lui iubită,
Și toți pe sub genele lor
Au lacrime de dor.





Ei dorm adînc ! ș-al nopței vînt
Cu șuir viscolește ;
Ei dorm adînc ; și pe pămînt
Mereu troianul crește,
Și stelele, privind la ei,
Plîng lacrimi de scîntei.





Treptat, omătul spulberat
Se-ntinde ca o mare,
Și crește, și sub el, treptat,
Convoiu-ntreg dispare,
Și-n zori tot cîmpu-i învălit
C-un giulgi nemărginit.





Au fost ! acum ei unde sînt ?...
Un cîrd de vulturi zboară
Pe sus c-un răpide avînt
Și iute se coboară,
Iar dintre brazi vine urlînd,
Urlînd lupul flămînd !...