TOAMNA ȚESĂTOARE
HARNICĂ ȘI DARNICĂ
( ZICERE POPORALĂ )
Toamna mîndră, harnică
Și de bunuri darnică
A-mpărțit a ei comori :
Frunza-i dat-au vîntului,
Iar roada pămîntului
Dat-o-au la muncitori.
Dat-au in pentru ltergare
Și porumb pentru coșare
Plin de ținte aurii,
Și toți strugurii din vie
Pentru dalba veselie
De la nunți și cumătrii.
Dat-au încă pentru coasă
Iarba-i verde și frumoasă
Care-n mai au înflorit ;
Ș-a ei paseri cîntătoare,
Ș-a ei șiruri de cucoare
Tainicului Răsărit.
Ș-au rămas, sărmana, goală,
Pe cînd viforul se scoală
Aducînd gerul de an !...
Ce-a să facă ea la iarnă ?
Norii vin ca să aștearnă
Pe cîmpii un lung troian.
Vai de ea !... Ce-a să devie
Sub cumplita vijelie
Care suflă oțerit
Peste văile uscate,
Peste apele-nghețate,
Peste codrul desfrunzit ?
Dar nu-i pasă !... Cît e soare,
Toamna, mîndră țesătoare,
Pune furca-n brîul ei,
Ca să toarcă și să țese
Pînză lată-n ițe dese
De-nvălit umerii săi.
Și torcînd de-a lungul trece
Peste brazda murgă, rece,
Unde ies painjini mii.
Iar fuioru-i de matasă
Pe pămînt în urmă lasă
Mreji de raze argintii.
Cîte lanuri, văi întinse,
Toate-acuma sînt cuprinse
De lungi fire ce lucesc.
Unele s-adună-n caier,
Altele, perdute-n aer,
Tainic, lin călătoresc.
Toamna grabnic le urzește,
Le-mpletește, nevedește,
Și cu toate la un loc
Ea-și lucrează-o-nvălitoare
Ca să meargă-n șezătoare
Și să ia parte la joc.
Iată-o în cămeșă albă,
Cu lefți mari lucind în salbă,
Mari cît ochii săi căprii.
Trista iarnă-o pizmuiește
Și prin neguri o pîndește
Descîntînd vrăjitorii.
Iar românul cu drag spune :
,,Doamne ! fă încă-o minune !
Scoate-o fată-n calea mea,
Ca și toamna harnică
Și de suflet darnică,
Să-mi fac traiul meu cu ea !''
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...